Oare de ce ne temem de „awkward silence” și nu de „disturbing noise”? Ce anume s-a normalizat, pentru a găsi ceva straniu în liniște, în timp ce muzica tare, claxonatul și autobuzele nu ne produc decât o iritare, dar nicidecum nu îl considerăm inadecvat?
Se presupune că noi oamenii avem multe în comun. Aceste asemănări sunt mai mult produse ale culturii și socializării și mai puțin meritul nostru de a uni distanțele dintre noi.
Adesea, nu suntem experți în a intui care e cel mai interesant subiect de conversație la o masă de 10 persoane. Tocmai de aceea, momentele de tăcere sunt cea mai frumoasă declarație de dragoste socială. Pentru mine sunt un compliment, o asigurare a faptului că oamenii îmi respectă suficient inteligența încât să nu umple plictisul cu discuții second-hand.
Nu o să mă dau superioară spunând că mie îmi e ușor să trec peste tăcerea incomodă.
Ba dimpotrivă, în momentele acelea simt că e datoria mea morală să vin cu o glumă, cu o frază sclipitoare.
Ei bine, când am aflat că și tendința de a mă crede buricul suferinței unor oameni este tot o formă de narcisism (numit „dark narcissism” de Elisabeth Gilbert) m-am potolit. Nu prea le pasă oamenilor de câtă cantitate de tăcere aduc eu cu mine la masă, momentele acestea pur și simplu se întâmplă. Sunt și eu responsabilă de tăcere, dar aceasta din urmă nu e un infractor care trebuie prins și exterminat cu orice preț.
Și istoria complicată este că atunci când eram copii ni se spunea „shhhht, faceți liniște”(deci am învățat că liniștea e ceva ce „se face”, cu sudoarea frunții), iar ca adulți ni se transmite că liniștea e un semn de inabilitate socială. Acel „mai zi și tu ceva” s-a transformat din îndemn, în imperativ. De-asta îmi place uneori să vorbesc pe messenger, pentru că pot să să îmi iau timp de gândire înainte de a scrie ceva.
Recunosc, pentru mine o tăcere nu e la maximul ei de awkwardness dacă nu se întâmplă în lift, cu necunoscuți. Îi privești în ochi, ai o scurtă conversație despre „la ce etaj?”, dar într-o clădire înaltă, etajele par infinite.
O vreme am umplut momentele de tăcere incomodă vorbind deschis despre ea și destainuind-le oamenilor că vreau să îmi fac o teza de doctorat despre awkward silence, iar când o prezint în fața profesorilor, nu o să zic nimic, ca să demonstrez ipoteza.
Și uite așa, după ce povestesc planul asta prietenilor, tăcerea incomodă devine o tăcere simpatică. Și momentul trece fără victime ale inadecvarii sociale.
Cel mai probabil nu o să fac teza aceea și nici nu o să mai salvez tăcerile productive de la firescul lor sfârșit, dar și început. Că doar nu o să murim dintr-o tăcere, oricât ar fi ea de awkward.
