În ultimele două săptâmâni, mulți am avut de luat decizii, atât la nivel individual, cât și sistemic: mai merg în acea călătorie, închid prăvălia afacerii, îmi fac sau nu stocuri, mă uit la știri, ies sau nu din casă, glumesc sau iau în serios totul? Se lasă sau nu cu decret?
Le spun decizii și nu alegeri, pentru că în traducerea mea, o decizie are caracter impus de situație, în timp ce alegerile permit un anumit grad de flexibilitate, un timp mai mare de reflecție. O alegere e un lux, o decizie e o necesitate.
Nu știm exact dacă am luat cele mai bune decizii, le putem doar compara cu ceva studii sau cu părerile unor influenceri care par bine pregătiți(e). Cu atâtea date necunoscute, predicțiile sunt greu de făcut și parcă nici nu îți mai vine să folosești fraza „vom trăi și vom vedea” cu atâta lejeritate.
Tocmai presiunea aceasta de a lua rapid cele mai bune decizii pe termen lung poate să genereze un strat mare de neliniște. Deși e o nebuloasă de date și le putem accesa, e posibil să greșim. Sau poate am greșit deja foarte mult și acum este despre a repara situația. Aici mă refer la acest noi care devine din ce în ce mai viu și nu doar un concept.
Lumea a devenit un joc de șah care se întâmplă în timp real, iar mutările tale le influențează pe cele ale altora. Cum o fi să joci cu toată planeta? Nu e chiar totul în alb și negru și uneori pare că lipsesc niște piese, noroc că nu lipsește nebunul.
E o trecere așa de rapidă de la o impresie că „se exagerează, domle”, la un soi de responsabilizare interioară. Faci saltul rapid de la glumă neagră, la impulsul salvator de a-i cumpăra o franzelă bătrânicii de la doi. Te simți ca un erou (eroină) într-un hall of mirrors și te gândești că trăiești acel moment de istorie ce va rămâne însemnat în story-ul umanității, ca gripa de pe skype, sau viroza-cea-remote din generația Coronialls.
Îți vine să dai totul gratis în piața virtuală a serviciilor sau să pui preț pe fiecare strănut inofesiv care anunță o simplă răceală, nu una din asta complexă, care a pus semnul de „Revin imediat” pe atâtea continente.
Nu mai știi să măsori timpul, pentru că imediat poate însemna peste două luni și în curând se poate transforma în mai târziu, spre niciodată. Începi să îți prioritizezi chiar și prioritățile. Poate îți faci o listă cu prietenii adevărați, în funcție de cât de mare e distanța fizică pe care ești dispus/ă să o păstrezi, invers proporțională cu cea emoțională.
Așa cum există o piramidă a nevoilor, probabil există și una a neliniștilor. La bază, te temi pentru viață în varianta ei anatomică, iar spre vârf te apucă fricile ontologice, tusea filosofică și febra epistemică.
În speranța că nu ai pusee de conspirație și că așa, cu mască sau fără, ești iubit/ă în continuare și mângâiat/ă de mâinile de la like-uri, eu îți propun să îți trăiești viața asta nouă cuprinsă într-o cameră, fix cum ai chef, atâta vreme cât te gândești la binele tău și al celorlalți.
Nu îți propun să profiți de perioadă, nici să îi găsești explicații metafizice, ci doar să faci un experiment al sincerității și a altor valori care contează pentru tine, în umbra unui mâine care poate nu seamănă cu schițele din agenda ta. Singurătatea nu e recomandată ca stare interioară, dar o poți alege dacă asta te ajută o vreme să te recompui. Ar fi păcat să te speli atâta pe mâini, fără să ai câțiva oameni dragi care să fie martori (chiar și online) ai acestui sport olimpic.
Acum suntem toți work at home moms.
