Acum că distanțarea socială a devenit trend internațional, întrebarea este: „ok, ok și ce punem în locul îmbrățișărilor, schimbului viu de senzații și percepții?” Mai ales dacă în această perioadă ești single sau într-o izolare ca la carte, care nu îți permite să îi atingi nici măcar pe cei dragi.
Cam toți neurotransmițătorii își revendică drepturile, nu doar endorfina care vrea mișcare, bucurie, petreceri. Oxitocina plânge într-un colț de la lipsa de îmbrățișări, serotonina face salturi de la agonie la extaz, iar dopamina a intrat în grevă, de parcă nu îți mai vine să faci nimic (că oricum murim într-o zi, la ce bun?)
Poate te atinge doar apa calcaroasă și săpunul, când tu vrei o inimă caldă lângă tine și o viață plină de apropiere, pentru că, până la urmă, corpul nu ține cont de pandemie și se hrănește cu contact. Viu, pe bune, tangibil. Îți vine să plângi, dar păstrezi lacrimile pentru mai târziu, pentru că ai învățat să faci economie până și la emoții, ca nu se știe niciodată când se termină stocul. Și șocul.
Sfaturi sunt peste tot, eu zic doar așa: continuă să faci orice mică ridicare de deget sau dans din pleoape, chiar dacă pare că nu e suficient. Orice nimic care te bucură e pe termen lung mare lucru.
Chiar dacă te mângâi cu ceilalți prin ecrane bine dezinfectate, tot e ceva. Ideea e să nu ieșim prea afectați neurochimic din asta, pentru că s-ar adăuga la celelalte prăbușiri.
Știu că ai nevoie de distrageri și că uneori a sta în propria companie e mai greu decât pare, mai ales dacă apar critici sau vinovăție, de tipul poate „aș fi putut face mai mult” sau „mai bine mă pregăteam din timp”. Adevărul e că pe toți ne-a prins iarna în costum de baie. Iar asta nu face neapărat greul mai ușor.
Ca și tine, particip și eu la acest performance al neurochimiei și uneori nu îmi e ușor să găsesc echilibrul în această minunată lume mică în care le fac pe toate. Pe lângă pozele cu pisici, mă ajută și să privesc cu mare curiozitate acest spectacol puțin absurd servit de existență.
