Raspunsul pe scurt este da. Desi adesea contemplarea mortii vine ca o eliberare de suferinta, cred ca e mai degraba o forma ultima, radicala, de control asupra acestui moment definitiv. Sub forma simbolica, o moarte a eului a fost experimentata deja, prin faptul ca mediul, parintii (ca voci ale societatii), sistemele politice au pus presiuni ucigatoare si adesea imposibile.
Desi corpul este inca viu, in depresie e greu de dus acea anihilare a vointei proprii si a bucuriei de a fi. Contrastul acesta genereaza multe conflicte si emite ganduri distrugatoare, masochiste, desi persoane inca se mai agata de viata.
Nu sunt de acord ca depresia este un „deep rest”, rar putem spune ca odihna este parte din experienta. Chiar si in cazul hipersomniei sau cand persoana sta in casa sau in pat, rar se odihneste. Depresia are o forta adesea subestimata, nu este nici pe departe acest martor delicat care ii pune pe oameni sa isi ia o pauza binemeritata si sa se reincarce cu energie. Desi in exterior este putina miscare, interiorul este asaltat de ganduri puternice despre cat de nesemnificativ este totul si despre cat de nevaloroasa este persoana in cauza.
Vinovatia, o parte foarte activa in depresie, nu lasa pe nimeni sa se bucure de o pauza de la lumea mult prea stricta. Viata, in loc sa fie un dar, este o cerinta constanta de a fi intr-un fel sau altul. Niciodata insa cerinta nu este in acord cu puterile si dorintele persoanei. Orice ar face si oricat ar oferi, nu este suficient. Limita nu se vede, standardele cresc si chiar daca apar reusite, persoana nu se poate bucura de ele.
Dominanta in depresie este falsa renuntare, un soi de lipsa de interes pentru a mai face orice, dar tocmai pentru ca a contat prea mult totul si chiar orice nimic a capatat proportii cosmice candva. Pare ca nu mai conteaza daca incalzirea globala ne va frige pe toti sau daca un gest de bunatate atinge sufletul cuiva. Dar mai demult, a cantarit enorm orice fapt, gest, gand, pana cand tot sistemul s-a scurtcircuitat. „Singura cale este sa iti pese mai putin, spre deloc, pana la neant, pentru ca altfel povara lumii devine invincibila.” Zice depresia propunand o solutie. „La ce bun?”
Revenind la moarte, ea este vazuta ca un semn de punctuatie care incheie o fraza mult prea grea a existentei. Nu este nicidecum o invitatie la ceva mai bun sau dezirabil si rar este o pedeapsa pentru ceilalti. Poate mai degraba o pedeapsa pentru sine, dar si un cadou, o usa de iesire cand toate usile psihiatriei sau psihoterapiei au scartait si s-au trantit puternic in fata durerii. Pe care nu o sustin vreodata si cred ca nimeni nu vrea sa se ajunga acolo.
Ca oricarei fiinte, omului cu depresie ii este teama instinctual si existential de moarte, o contempla neincetat nu din placere, ci pentru a-i gasi o explicatie. Viata a dezamagit, poate are moartea un raspuns. Depresia da o mare intoleranta la boala, vulnerabilitate, pierdere si chiar daca pare un curaj de a vedea partea neagra a lumii, aceasta il sperie la fel de mult pe omul cu depresie ca pe oricine altcineva. Doar ca este acolo un soi de absolutism combinat cu idealism: „daca lucrurile nu sunt perfecte si exista durere si suferinta, ce mai conteaza? Daca nimic din tot ce am dat lumii nu este suficient, care mai e sensul?”
Depresia ne arata ca noi nu murim doar cand murim. Pe interior, se moare constant, mor iluzii, dar si dorinte, mor asteptari, dar si motivatii odata cu ele. E greu de inteles pentru cineva care se trezeste dimineata cu chef de viata. Partea imposibila e ca persoanele cu depresie nu au chef nici de viata si nici de moarte. Poate ca nu au disponibilitate nici pentru oamenii dragi sau pentru pasiunile lor, pentru ca undeva s-a strecurat o mare dezamagire, care vine cu o forta mai mare decat implinirile.
In depresie nu esti nici looser, nici castigator, nici print si nici cersetor. Esti doar personajul care vrea sa iasa din joc, sa stea pe margine si sa observe, pentru ca jocul a pacalit, regulile au fost schimbate pe parcurs si miza nu mai este deloc clara.
Poti sa dai vina pe serotonina, dopamina si orice alta „mina”, pe parinti, parteneri, job-uri, dumnezei si conducatori, pe propria persoana sau pe cei nepasatori, dar nici aruncatul acestei mingi cu durere dintr-o parte in alta nu mai functioneaza de la un punct. Dupa ce toate au fost spuse, nu mai ramane nimic si nimicul e inspaimantator.
Asadar, depresia nu e nici odihna, nici lene, cu atat mai putin un curaj de a infrunta moartea. Este departe de a fi luciditate sau intelepciune si profunzime, desi poate pacali adesea. Isi poate face cuib in tine, spunandu-ti ca tu intelegi mult mai adanc cum sta treaba cu umanitatea si ca toti ceilalti sunt doar sub opiul cotidan si nu vad adevarul: „totul e in zadar”. Insa depresia e cel mai mare raufacator, cel mai abil criminal, care sta cu tine si te convinge sa te distrugi de buna voie, e o lady care nu isi murdareste manusile de catifea si te manipuleaza sa faci tu munca de jos. Nu este deloc usor sa locuiesti constant cu cineva ce iti vrea disparitia cu orice pret. Criminalii adevarati isi fac treaba si apoi pleaca, depresia insa sta cu tine sa te vada cum te zbati pentru viata, secunda de secunda, fara a putea explica celorlalti de ce e asa greu sa mergi pana la Mega.
Poate ca e o exagerare, dar eu cred ca oamenii cu depresie iubesc viata mai mult decat oricine altcineva. E nevoie de multa forta pentru a da piept cu anihilarea si pentru a castiga inca o zi. E usor sa iti placa viata cand nu iti este amenintata constant. Dar cand te zbati fara vreo urma de eroism recunoscut social, sub plapuma sau in casa sau lupti cu efectele secundare ale anti-depresivelor, ceva-ceva zvac e acolo. Nu vreau nici pe departe sa glorific aceasta lupta sau sa idealizez zbaterea puiului de viata care palpaie in cuibul cu depresie. Suspectez doar un interes pentru viata destul de putin remarcat, pentru ca nu suna ca speakerii motivationali.
Anti-depresive in sine nu cred ca exista, in sensul ca nu este nimic chimic ce functioneaza „contra”, exista mai degraba niste micro depresive, medicamentele fac din boala o Alice in Tara Minunilor care bea din sticluta si se face un pic mai mica, dar oricand poate deveni uriasa. Doar numai omul in sine intra in aceasta interactiune cu depresia, care este partial lupta, partial negociere constanta, partial prietenie efemera cu dusmanul (mai pui depresia sa scrie o poezie cu tine si mai stati la cafea).
Moartea bolii este intr-adevar cea cu adevarat dorita si mai apare speranta e ca odata cu corpul, moare si durerea. In relatia simbiotica cu criminalul interior, pare ca singura cale e sa muriti impreuna. Asa imi explic eu fantasmele de moarte. Ma indoiesc ca depresia dispare vreodata atata vreme cand persoana e in viata, dar poate fi pusa la punct, cu resurse si din exterior. E singura varianta la care ma gandesc, pentru a nu pune definitiv punct.
