Ti-am zis? Mi-am facut trupa de muzica. Canta des pe scena vietii mele interioare. Am scos cateva hit-uri (oh, and how they hit me!).
Daca trupa mea ar aparea in revista, ai vedea ca la voce e un tip plin de muschi, metalist, imbracat in negru, care isi spune „Certul”, in mare parte pentru ca are impresia ca are mereu dreptate si pentru ca ii place sa ma certe…la concerte.
Adica fix atunci cand vreau si eu sa ma pun in fata, sa fiu pe scena, sa ma las revelata. Si cand „Certul” incepe sa cante, ma pun repede in scaunul de spectator si stau acolo fricoasa, asteptand sa se termine mai repede melodia. N-am ce sa-i fac, versurile cantate de el au fost scrise de parinti, bunici, sistemul de educatie, conventii sociale. Le ascult pe repeat. N-am bani pentru alt concert (si asta cu „n-am bani”, tot din versuri e scoasa, titlul melodiei este: Saracia e virtute, Bogatia e pe mute).
In trupa mai este si o tanara cu voce de domnita medievala, cu voce palida, care se aude in surdina. Numele de scena este „Neconditionata”, desi eu tot incerc sa o conving sa isi spuna „Reconditionata”, pentru ca asta e efectul pe care l-ar produce in urechea mea, daca ar vorbi mai tare, la microfon: mi-ar reface acordurile (si mai ales dezacordurile) interioare si m-ar reinstaura. M-ar recladi, mi-ar turna o temelie in care sunt acceptata pentru ceea ce sunt, mi-ar lasa ferestre deschise catre libertate, mi-ar pune usi care mi-ar oferi intimitate…. si o lustra, care sa imi dea impresia ca sunt ilustra. Mai ales atunci cand nimeni nu aplauda.
Mai am si un band instrumental in spate, cu tobe, vioara, chitara si clape. Aici notele muzicale se nasc spontan, cu fiecare experienta noua pe care o traiesc. Band-ul improvizeaza destul de mult, dar uneori nu se aude in sala pentru ca „Certul” isi da microfonul tare si canta aceeasi melodie predictibila si dezaprobatoare. Nu prea lasa loc pentru altceva, pentru ca ii este teama ca o sa isi piarda fanii. La concertele intre prieteni, band-ul isi mai permite un jam session, pentru ca metalistul de la voce e trimis la pauza vocala. Nu de alta, dar are alergie la acceptarea sociala si conectare. Nu rimeaza cu furia lui metafizica pe lume si viata.
Ce pot sa-ti spun eu e ca uneori ma uit la performance-ul interior si imi provoaca rasul, alta data imi vine sa ma ridic in picioare ostentativ si sa plec, furioasa si frustrata. Mi-e si greu sa spun daca sunt chiar fan al formatiei mele interioare. Mi-as pune totusi un poster pe usa, ca sa imi amintesc din cand in cand ca si formatiile au perioada lor de glorie, ceea ce nu inseamna ca ascult si la 28 de ani acelasi melodii pe care le ascultam la 5 ani.
Totusi, cand ma apuca nostalgia ascult:
Am observat ca atunci cand exista compatibilitate intre genurile muzicale, se poate face un turneu impreuna cu alte formatii. Noi relatii, si mai interesante combinatii…In acest caz, e un efort creativ de a imbina armonios rock-ul cu populara, clasicul cu medievala, psihedelicul cu Che Guevarra. Show-biz-ul relational complica si mai tare actul creator, si asa destul de dezbinat de formatia individuala a fiecaruia. Sa nu uitam insa ca aceste combinatii au nascut opere inovatoare, care au prevenit plictiseala. Si cine stie, poate ca in relatie, domnita mea medievala capata mai mult curaj si validare si incepe sa fredoneze mai des aria sa personala, denumita simplu: Ce mult te-am iubit, Distractivo!
Te las pe tine sa-ti imaginezi mai departe playlist-ul. Nu pe-al meu, pe-al tau.
Photo: online source