Tind să cred că așa m-am născut. Cu o senzație foarte clară că deranjez. Ca și cum Universul era într-o perfectă armonie, care a durat câteva miliarde de ani, iar când am scos eu primul țipăt de viață, s-a instaurat haosul. Doar respirand, am amestecat particulele și undele între ele, am făcut praf peste atomi și multă dezordine în existență. Trebuie să mă fi crezut de fapt foarte importantă ca să produc schimbări de așa proporții, dar cred că orice om se naște cu prea multă încredere în sine, d-asta are grijă educația să i-o mai reducă.
Pe atunci universul meu erau părinții și ei au simțit că aterizasem în viața lor pe termen lung. Așa că nu știam cum să mă fac și mai mică, să ocup puțin spațiu, să pășesc silențios, să cer minimul necesar. Asta nu i-a oprit pe alții de-a lungul timpului să mă deranjeze pe mine, să îmi intre în spațiul personal și să se simtă aproape datori să ocupe locul gol pe care eu îl lăsam. Am rămas cu corp de minionă, care nu consumă prea multe resurse. Chiar și acum, înCap cam oriunde.
M-a dus către un trend minimalist: nu-mi permiteam risipa lecțiilor venite prin încercare și eroare, așa că a trebuit să mă prind repede. Toată creșterea Eu-lui meu s-a produs în emisferele cerebrale, iar gândirea și-a făcut niște ramificații de iederă, care se așează pe casa sufletului meu și îi umbrește vederea spre soare și lume.
Multă vreme, această formă de supraviețuire s-a deghizat în bun simț. Probabil îmi doream să ajung în topul celor mai celebre fantome: aș fi putut sta unde mă pui, fără să cer sau să dau nimic.
Poate că tu, citind, nu înțelegi cu totul această tendință, dar măcar ai prin jur oameni care te-au deranjat prin faptul că ar fi făcut orice ca să nu deranjeze. Sau măcar ai întâlnit șoferi de Uber excesiv de politicoși („doriți și gumă, sau poate o pizza? să facem un ocol până în Italia să luăm sos picant?”) pe care aproape îi implorai la sfârșit să facă un gest mai uman și să trântească o înjurătură sau o portieră.
Sau poate ești la fel ca mine și îți dai seama că oricât ți-ai împături personalitatea cca să încapi în spațiul strâmt din viața cuiva, tot nu va fi suficient. La un moment dat, realizezi că om ești și ai și tu dreptul să exiști, fără să te simți un musafir nepoftit la masa vieții. Sau vei înceta să cauți în exterior acel om în lumea căruia să îți muți tot universul, pentru că îți promite că acolo nu deranjezi. O vreme…
Orice am face, la un moment dat, tot o să deranjăm și va fi nevoie să ne confruntăm direct cu efectele faptului că…trăim. Contractul cu viața presupune mișcare, schimbare și prin urmare, reacții (adesea adverse) la tot ceea ce rezultă. A nu vrea să deranjezi este totuna cu a nu vrea să trăiești, e o formă de anihilare a personalității și de reducere forțată a Eu-lui și personalității noastre unice, care își au rolul lor important în a face această lume mai diversă și mai puțin plictisitoare. Poate că am venit pe lume ca să o aranjăm, nu să o deranjam.
