Din ce este făcută plictiseala?
Din furie adunată și pusă la fermentat câțiva ani, până când devine nonsens, la care se adaugă un strat de idei amânate, pentru că nu erau suficient de realiste pentru lumea aceasta. În timp, acest desert se transformă într-o melasă, care înconjoară corpul cu o haină grea, în care pare că fiecare mers până la pâine și fiecare călătorie cu metroul spre job este o lupta anti-gravitație. Este ca și cum ți-ar fi lene când ești deja obosit/a de tot ce ai făcut până atunci.
Oricum ar fi, nu e ceva grav. Daca aș fi profesoară, eu aș preda plictiseala la scoală. O oră dedicată special acelui sentiment care pentru mulți dintre noi a fost predominat în anii educației noastre, deși niciun adult nu vorbea explicit despre el, decât ca și cum ar fi fost un soi de început de răceală, cu remediu imediat: „V-ați plictisit? Scoateți o foaie de hârtie”. Probabil aceasta celebră replică era o repetiție pentru viitoarea cerință „scoateți o foaie de plastic”, echivalentul banilor.
Repulsia noastră pentru plictis a fost magistral exploatată de rețele de socializare, unde dăm scroll la sentimentul ăsta cât e ziua de lungă, găsind sens în voierismul nostru înnăscut spre viețile (la fel de plictisitoare) ale altora. Dar știi deja asta, ceea ce nu te oprește să dai scroll în continuare. Eu cred că țoață viața e suficient să ne amintim ceea ce știm deja, dar asta presupune să trecem peste aroganța lui „știam deja asta, spune-mi ceva nou”. Ei bine, de asta sunt eu curioasă, dacă nu cumva plictiseala dusă la extrema ei cea mai intolerabilă nu duce la noutate. Poate că e doar un mit și creativitatea se poate naște și în condiții ceva mai incitante.
Pe mine m-a fascinat dintotdeauna plictiseala, pentru că a fost frica mea cea mai mare. Chiar mai mare decât teama de moarte este teama că o să mă „plictisesc de moarte.” Mai grav, că o să mă plictisesc de viață, ceea ce mi se pare profund trist cu atâtea posibilități. Merită să trăiești ca să te plictisești în feluri atât de noi de fiecare dată (aceasta este afirmația mea pozitivă de zi cu zi)
Plictiseala s-a născut în mintea noastră complexă și e un efect al faptului că avem conștiență de sine (ați văzut vreodată vreun copac plictisit?) și vrem întotdeauna mai mult. În sine, este o dovadă de evoluție și ca mai toate stările neplăcute, are foarte multe să ne povestească, dacă vrem să ascultăm.
În speranța că v-am plictisit suficient,
închei aici.
