În lumea designului vestimentar, încrederea în sine e piesa de rezistență cu care putem porni în lume, având siguranța că nu ne vom face de râs. Deși pare un accesoriu nelipsit de la care pornesc toate reușitele noastre, în destinele multor oameni rămâne mai neaccesibilă decât o geantă Louis Vuitton.
Pe cât e de puternică și glorioasă, pe atât e de fragilă și vaporoasă. E suficient să primești o critică mai aspră în copilărie, să ai un etalon de neatins la școală sau să afli de un refuz categoric în dragoste pentru a o duce pe Madam Încredere pe culmile dispariției. Încrederea se demodează rapid și unii dintre noi nu prea o poartă ca ținută de zi, e uitată în șifonier și folosită doar la ocazii.
De cele mai multe ori, ajută să avem reușite care să hrănească încrederea și să îi dea energia de care are nevoie pentru a merge pe catwalk-ul realității. Asta mai ales pentru că nu putem schimba un trecut în care poate nu am avut bani, status social, susținere morală sau iubire necondiționată. Viața e un sport extrem și încrederea e plasa se siguranță unde știm că putem cădea și greși în voie.
Mai dificil e pentru cei care nu mulțumesc încrederea nici prin reușite și implicare, prin roluri, carieră sau copii pe care îi împovărează cu datoria de a le reda acest dar pierdut. Atunci pare că nimic nu e suficient, încrederea de azi se transformă în dezamăgirea de mâine și fiecare moment de glorie compensează doar pe moment un gol imens, în care se dizolvă toată munca de-o viață.
Undeva, în ființa noastră, știm că încrederea e firească, că e parte din garderoba cu care pornim cu toții la drum. Ne naștem goi, dar avem încrederea ca să ne putem acoperi fragila noastră umanitate. Poate că la unii oameni e evidentă, la alții e doar un accesoriu sau lenjeria intimă ce se ascunde sub haina personalității. Știu că societatea pune uneori presiune pe noi să avem încredere, de parcă aceasta se vinde undeva prin vitrine, pe mărimi, o probăm și o luăm apoi acasă și o punem pe umeraș. Și nu e nimic pe lumea asta care să dea mai multă neîncredere, decât obligația de a fi încrezător în sine. Nu e necesar să ne îmbrăcăm de firmă când vine vorba de încredere și uneori merge și încrederea de la second-hand, împrumutată de la un prieten care știe să ne pună în valoare.
Pentru mine, încrederea e un tatuaj invizibil, care se colorează de la sine de fiecare dată când întâlnesc un om (uneori pot fi eu însămi) care îmi transmite că nu respir degeaba pe lumea aceasta, că viața sa a devenit mai bogată pentru că m-a cunoscut și că îi place cum m-am îmbrăcat azi.
