Chiar dacă Shakespeare se poate mândri cu faptul că a aflat care este întrebarea, puțini gânditori îndrăznesc să afirme că au intuit răspunsul, ceea ce poate însemna că viața noastră este prin definiție o opțiune dilematică.
Fiecare zi ar fi așadar un răspuns parțial la „ispita de exista” (sau de a înceta să fii), așa cum spunea Cioran.
În tot acest context, ideea de criză existențială mi se pare un concept mai degrabă pleonastic, pentru că de fapt crizele sunt inerente vieții, indiferent câtă literatură motivațională ar consuma cineva, pentru a împacheta crizele în gândire pozitivă.
Pe lângă asta, mi se pare că acest cuvânt a fost discreditat și i s-a dat o conotație negativă și cu note patologice („De ce te crizezi așa?”). Asta deși vine de la cuvântul „Krisis”, care în greacă înseamnă „a discrimina, a distinge, a decide”.
Nu am putut să evit să nu mă gândesc la faptul că suntem programați de societate să avem crize personale, deși multe dintre ele sunt de fapt sociale. Individualismul ne transformă în mitologicul Atlas, nevoit să care în spate întreg Pământul, ca și cum asta ar fi tema noastră solitară de viață. Nu vrei să ai tu criza de 30 de ani ca să uiți de criza politică/socială/morală de la orice vârstă?
Dacă ai 30 de ani, faptul că ai supraviețuit până acum unei vieți în constantă schimbare și fără vreun manual de utilizare a condiției de adult te face deja o eroină.
Dacă e ceva ce a făcut 30-ul pentru mine este conștientizarea faptului că viața se scurtează și corpul este supus timpului și tocmai de aceea merită să mă bucur la maxim de toate momentele deghizate în crize, pentru că sunt un semn că sunt încă în viață.
