Prima parte a existenței este un draft, este episodul pilot care configurează (fără a determina) ceea ce urmează mai departe.
Începutul e plin de mânzgăleli, bastonașe făcute în grabă și fraze șterse cu picul. Improvizația aceasta face din copilărie cea mai artistică perioadă. Știm că timpul ne permite să ne refacem opera ori de câte ori vrem. Mai rămâne să ne permită și părinții și profesorii, pentru că această perioadă de grație temporală va dispărea.
Va fi înlocuită de fiorul rebelo-melancolic din adolescență și de caruselul perioadei de 20 de ani, mai pestriț decât un păun deghizat în curcubeu.
După ce împlinești 30 de ani, ai toată harta anilor anteriori în fața ta. Te întrebi ce poți să scoți mai bun din ea, onorând și respectând trecutul, implorând destinul să nu te mai arunce în aceleași greșeli (măcar să faci altele, mai originale). Dar ce să faci, parcă nu îți mai vine să crezi în destin, nici să privești cu indulgență anumite fapte, punându-le pe baza copilăriei nereușite. Această epocă a trecut demult, te despart deja două decenii în care ai avut timp să îți rezolvi trecutul (de parcă ar fi o ecuație artimetică) și să îți faci ceva experiențe de viață, care se pot rezuma într-un curs numit „Cum să dai cât mai elegant cu capul de pereți.”
Și uite-așa, te afișezi în viața de adult având o listă imensă despre ce să nu mai faci, plus câteva experiențe de înțelepciune presată la rece, cât să îți încapă într-o sticlă. Sigur că prima întrebare este „oare și părinții mei erau la fel la vârsta asta”? E desigur genul de întrebare care se răspunde singură și care se termină cu un element de punctuație numit compasiune. „Păi asta ar explica multe”, îți spui și pleci rapid mai departe, pentru că ai convenit că nu-ți mai permiți să pierzi timpul cu analiza copilăriei.
Asta deși ca psiholog ți-aș spune că, cu cât trece mai mult timpul, cu atât nerezolvatele lovesc mai tare, într-un sistem imunitar erodat de timp (recomand și serialul Patrick Melrose pentru asta). Se întreabă oamenii de ce au atacuri de panică, depresii, anxietăți din ce în ce mai acute de la 35 de ani încolo. Pentru că aceștia sunt ani în care primim facturi cu tot ce a rămas restant în anii anteriori, de parcă abia acum suntem pregătiți să le facem față. Atunci când aveam 20 de ani, era un ingredient magic care ne ajuta să ținem departe temele serioase: naivitatea. Prin magie, acele facturi se duceau într-un cont secret, numit Banca Inconștientului (nu, nu e coordonată de Dragnea, în ciuda numelui).
Senzația la 30 de ani este că ești aruncat/ă brusc, de la preocupările de tipul „ce cărți am de returnat la bibliotecă și cum trec examenul”, la unele uriașe și importante: situația socio-politică, încălzirea globală, crizele economice, demografia, să faci sau nu copii.. Îți pare că undeva ți-a scăpat ceva pe drum, ai înghițit niște etape la micul dejun sau pur și simplu nu te prinzi. Asta pentru că în tine încă locuiește iluzia dată de educație că lucrurile în viață sunt structurate, secvențiale, au un curs firesc. Ștergi iluzia de pe hartă. Faci curat.
Atunci îți dai seama că nu ești tu de vină și că lumea e mai degrabă un exercițiu al incertitudinii, unde nu ai vreun mentor. Sau dacă ai, e o combinație între profesioniști mișto, prieteni, Facebook, Google și Instagram.
Însăși ideea că evoluăm o dată cu vârsta este o iluzie. Acumularea experiențelor nu e o garanție și nu toți oamenii sunt capabili să își vadă slăbiciunile și resursele, condiții esențiale pentru evoluție.
Partea cea mai bună este că la 30 de ani ai un entuziasm atât de mare, încât te întrebi de ce nu te-ai născut direct la vârsta asta. Faptul că te eliberezi de toate iluziile descrise mai sus e mare realizare în sine. Tot ce înainte era o dramă, acum devine total nesemnificativ. Este perioada în care ai și experiență, arăți bine și ai mai multă grijă de corp, pentru că te cam obligă (pardon, invită).
Nu mai crezi în suflete pereche și orice specie de „forever after”, dar când totuși crezi în ceva sau cineva, o faci onest și asumat, cu tot ce vine la pachet. Multe dintre frici dispar, pentru a face locul altora, mai pertinente și mai îndreptățite. Acum știi că de fapt curajul nu este anihilarea fricii și nu se măsoară prin fapte unice, mărețe, ci prin felul în care îți trăiești fiecare zi. Vechile plase de siguranță sunt înlocuite acum de plasele de la Mega Image, pe care le cumperi din ce în ce mai rar, având conștiința faptului că nu vrei să trăiești într-o planetă făcută din plastic, oricât ar fi el de reciclabil. Un lucru e sigur, la 30 de ani ești mișto. Încă 🙂
