Îmi este la îndemână să știu că există opțiuni și diversitate. Au grijă aplicațiile să îmi amintească de acest lucru: „Denisa, ai văzut ultimul model de hârtie igienică?” sau „wow, iubirea vieții tale e la 1 km distanță, e timpul să îți pui GPS pentru fericire pentru a o găsi.”
Oricând pot accesa un proiect cool, un alt grup de prieteni sau un nou partener. O țară diferită sau haine din alt film. Întreaga realitate devine un serial de Netflix, în care mi se încarcă automat noul episod, la care nici nu plănuiam să mă uit.
Dar oare chiar așa sa fie? Îmi e clar ca am mai multe șanse să accesez varietatea, în comparație cu strămoșii mei. Dar creierul e ușor de păcălit cu aceste liste infinite de opțiuni, care nu sunt de fapt și posibilități.
Care e distincția de fapt?
Pentru mine, o opțiune este mai degrabă un cumul de presupuse alternative pe care le am, care se pot traduce (sau nu) într-o schimbare pozitivă în viața mea.
Posibilitatea are un specific mai personalizat, pentru că din acele opțiuni, îmi dau seama câte sunt cu adevarat accesibile mie și specificului vieții mele, cu variabilele ei condiționate de niște limite.
Vei spune: păi cum, posibilitatea e tocmai o extindere dincolo de orice barieră. Și chiar este, dar ce face din posibilitate sora mai isteață a opțiunii este faptul că ține cont de limitări, le integrează și le vede chiar valoarea. Pe scurt, posibilitatea nu e doar pură negare.
Pentru mine scopul acestei distincții este diminuarea nemulțumirii și a vinovăției, ambele fiind derivate ale unei perspective în care opțiunile par nelimitate, deci tot ce mai rămâne este să caut în mine cauza nereușitei.
Dialogul acesta e des întâlnit la mai mulți oameni cu care stat de vorbă și sună cam așa: „păi cu atâția parteneri disponibili, cum se face că sunt tot single?” sau „există atâtea job-uri și cariere pe care le pot face, iar eu mă simt tot lost?”
Aici ajung la următoarea capcană a opțiunilor prezentate așa, fără număr: infinitul debusolează, copleșește, face și mai grele alegerile. Creierul, oricât de multitasking ar fi, operează cu puțini itemi. Faptul că dai swipe la 50 de oameni pe Tinder nu te apropie neapărat de vreunul. Deși așteptările sunt mari.
La fel și în materie de proiecte sau opțiuni în carieră. Accesul la profesiile altor oameni și la informație îi poate transforma și pe cei mai mulțumiți cu misiunea lor, în maeștri ai incertitudinii.
Îmi pot înșela oricând profesia cu alta mai cool, plină de resurse nebănuite și satisfacții până atunci interzise. Ceea ce e super fain și valoros, atâta vreme cât viața nu devine o cursă în care FOMO e personajul principal.
Ce soluție ar aduce posibilitățile?
Sunt in curs de explorare a acestui concept, tocmai de aceea mă mișc cu aproximări. Eu traduc așa: există o realitate potențială, disponibilă pentru versiunea mea existențială, accesibilă dacă lucrez pentru asta. Nu oferă garanții, nu e wishful thinking (de tipul: „daca vrei poți”), este pur și simplu un trailer al unui viitor posibil.
În felul în care am reflectat eu, posibilitățile nu oferă miliarde de scenarii alternative și nu au în prim plan un soi de consumerism al variantelor. Când am nevoie de o posibilitate, îmi apare în fața ochilor minții o scenă clară, unică, despre cum să fie viața mea profesională. Mă imaginez într-o casă înconjurată de natură, cu oameni, având conversații meaningful și lucrând cu corpul și emotiile. Nu in New York sau un Bahamas, ci în spațiul lui nici-nu-mai-contează-unde.
Și uite așa, concluzia mea este că opțiunile păcălesc, enervează și aduc confuzie, în timp ce posibilitățile simplifică, oferă claritate și aduc o stare de bine la final, chiar dacă eu nu sunt încă in scenariul posibil. Iar atunci când nu se întâmplă ce îmi doresc, îmi amintesc că poate am la dispoziție doar multe opțiuni, dar nu am văzut încă Posibilitatea.
