Cum arată scena vieții unde apar? Ai mei sunt cam luați prin surprindere de mine, dar merg în acord cu rostul vremii. Amândoi sunt croitori. Nu sunt chiar făcuți unul pentru celălat, diferiți de la cer la pământ, dar ca femeie-croitor în fabrică, nu îți permiți să fii single mom, cu salariul minim pe economie. Acest refren, “salariul minim pe economie” se aude ca o placă de magnetofon stricată, care a rămas pe repeat.
Doi ani mai tarziu, se naște și frate-miu. „E bine să ai doi copii”, își spun ai mei, „se ajută între ei la nevoie”.
Urmează copilaria. Care mă ajută mult să-mi dezvolt imaginația. Nu avem bani de jucării, îmi plac niște păpuși din vitrine, pe care mama nu mi le cumpără, dar promite că o să le ia într-o zi. Eu mă joc cu ele în mintea mea, de parcă le-aș avea. Uneori nici nu mai știu dacă nu cumva chiar am ținut în mână păpușa respectivă, atât de fină e limita între imaginație și realitate. Ai mei se ceartă des pe tema banilor. Dialogul despre economie sună cam așa:
” De ce ai luat cartofii aia care sunt cu un leu mai scumpi?” “Mai ține si tu de bani.” “De ce nu aduci suficienți bani în casă?”
“Mă duc la serviciu (deși urăsc ceea ce fac) ca să ne ajungă banii”. Maică-mea este veșnic nervoasă și indisponibilă pentru că nu-i place ce face, mai este și prost plătită și e și epuizată de calculele interminabile, de caietele cu economii bine calculate și de timpul pierdut prin magazine, pentru a găsi prețurile cele mai ieftine. Taică-miu este absent, ca și banii. Ne pune și el pe masă sărăcia emoțională. Nu vrea prea mult de la viață. E resemnat.
Mie și fratelui meu ni se spune: “Impărțiți banana pe jumătate”(am acum niște skill-uri de rupt mâncarea în două părți chiar egale, care ar uimi pe oricine)
“Nu te duci la școală de ziua ta, nu avem bani să luăm bomboane să dai la colegi”. Ah, că tot veni vorba de școala, cel mai puternic mesaj, cel mai bine înfipt afectiv, este: Denisa, învață bine, ca să ajungi nu ajungi ca noi. Ai mei intră în jocul social, vândut de educație, cum că notele mari garantează bunăstarea ulterioară. Ce să mai, merită să mă sacrific acum, pe băncile școlii, ca să nu mă sacrific apoi pe holurile vieții.
Zis și făcut. Devin tocilară. Arunc la coș toate păpușile pe care nu le-am avut de fapt și mă pun pe învățat. Și atât, nimic altceva, viața mea se reduce la asta. Sunt eleva cu 10 pe linie, trimisă la olimpiade, mereu cu răspunsul corect la mine. Lăudată de profesori, urâtă visceral de colegi, pentru că sunt bau-bau-ul cu care ei sunt amenințati de părinți acasă: “Dacă ea poate să ia 10, tu de ce nu poți, Georgele?” Habar n-au ei că eu pot fiindcă stă Sărăcia lângă mine când îmi fac temele, amenințându-mă cu nuiaua lipsei și sacrificiului. Promițându-mi marea cu sarea (eu am văzut marea prin clasa a opta, îmi era foarte rușine până atunci să le destăinui prietenilor că eu și ai mei nu am fost niciodată la mare; mi se parea că am ceva lipsă, că nu aparțin lumii mari care merge in vacante).
Asta este și mai greu de dus decat lipsurile: în fața lumii, este o rușine că nu am bani, e nevoie să pastrez aparențele. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta. Nu pot invita prieteni pe la mine, pentru că își vor da seama văzând apartamentul că suntem mai modești. Nu celebrăm prea mult ca familie, nu dăm bani pe experiențe, pe lucruri pe care nu sunt de maximă necesitate.
Sunt în clasa a opta. Veți crede poate că faptul că am 10 pe linie atâția ani la rând și sunt olimpică îmi dă multă încredere în mine. Nu e așa. Mă duce mintea cât să mă prind că omenește e imposibil așa ceva. Cred că se întâmplă o magie, o minune, că se duce Sărăcia și măsluiește notele pentru mine, iar atunci când dau răspunsurile acelea corecte în clasă, uimindu-i pe profesori, sunt convinsă că Sărăcia a venit și a făcut o hipnoză colectivă, care le-a sucit mințile tuturor celor prezenți. N-are cum, eu o fată săracă, din părinti croitori și bunici țărani să fiu vreo deșteaptă cu moț în frunte, cum apăream în viziunea socială pe atunci.
Tot ce făceam era să-mi folosesc creierul, nici treburi prin casă nu făceam, pentru că eram un om ocupat cu treburile minții. Jocurile copilăriei îmi spuseseră adio, suspinând resemnate, încă din clasa întâi. Îi promisesem șotronului că merită despărțirea, pentru că mi-a promis mie Sărăcia niște lucruri și mă rezolvă. Recuperăm noi timpul pierdut într-o zi. Ce să vă fac mai jocuri, life is hard, copilăria nu ține de foame mai târziu.
De ce vă povestesc toate astea?
Fiindcă m-am prins că totul a fost o farsă. Sărăcia nu s-a ținut de cuvânt. În tot acest timp, notele mele de 10 nu s-au adăugat la cash-flow-ul familiei. Ai mei tot săraci au rămas. Mama se consola cu ideea “lasă, că nici prea bogat nu e bine, ce să faci cu atâția bani?” Visa foarte des că găsește un sac de bani pe stradă sau că va câștiga la Tele Euro Bingo (nu lua bilete, oricum). Tata lucra de zor haine pe gratis la vecini, că i se părea ciudat să le ceară bani. El se resemnase, v-am zis.
Nu numai că Sărăcia mi-a tras țeapa, dar a invitat-o și pe prietena ei Tristețea în jocul acesta faustian, unde mi-am vândut sufletul de copil în schimburi unor promisiuni cu iz politic, de tipul ”viitorul sună bine”. Dar prezentul era afon rău de tot. Am început să ascult metal, să fiu rockeriță supărată.
Am realizat că n-am prieteni (nu avusesem timp pentru asta), că nu știu cine sunt, cine se ascunde în spatele elevei model. Și că nimic din ce reușisem nu mă bucura și nu mă împlinea cu adevărat. Că îmi e greu să mă adaptez la o realitate care implică îmbrățișarea și cultivarea greșelilor. Eram fragilă ca un fulg, care știe că nu va supraviețui căldurii solare a lumii de afară. Nu de alta, dar și eu și ai mei stătusem într-o bulă vândută de sistem, în care ne-am jucat totul pe o carte (bine, chiar mai multe, eu citeam și noaptea) care s-a dovedit a fi necâștigătoare.
Frate-miu a fost din fericire scos mai devreme din bulă, pentru că ai mei începuseră să se prindă că e ceva putred în Danemarca, dar și în România. Și că sistemul vinde acest “invata bine ca sa ajungi cineva” ca și cum ar fi cheia fericirii. Dar lacătul educației era ruginit demult. Notele școlare nu se mai potriveau pe portativul realității, dar ne prefăceam cu toții că melodia asta e la modă și va fi și peste ani și cântam în cor: „Ai carte, ai parte” (parte de ce?). Ne închinam la catalog, ca și cum ar fi un oracol care face profeții despre viitor.
Așa că, în adolescență, m-am lăsat de închinare și zei deghizați în note și am cultivat ateismul interior. Am deconstruit rând pe rând fiecare bucată din realitatea asta făcută din vată de zahăr (dar cu gust amar) și am topit în focul interior eleva cu 10 pe linie. A fost crunt să dizolv toate lecțiile de română, matematică, istorie, geografie, biologie, franceză, într-una singură: lecția despre mine. Nu mai rămânea decât să transform această poveste fără happy-end, cu multe lacrimi vărsate, într-o poveste cu sens. Așa că n-am bâjbâit printre profesii și am zis direct: mă fac psiholog. Ce era să fac? Tocmai ce descoperisem că mă pricepeam la tot și nimic în același timp. N-a fost ușor, nu e ca și cum psihologia e fix prima chestie la care te gândeșți când vine vorba de a câștiga bani. Nu mai zic că nu corespunde cu lucrurile pentru care ai mei ar fi plătit: nu e ceva material, nu e nevoie de bază, poți să trăiești și fără. E un lux. Ce să mai, ai mei n-ar fi dat niciodată banii pe psiholog (deși acum dacă mă uit în urmă, poate asta ar fi scutit niște ani buni de suferință pentru toți).
Am intrat la facultate (cu 10, evident, old habits die hard). Diferența e că de data asta zece-le mi se cuvenea și era în întregime ales de mine. Am stat la cămin, am luat burse de performanță. Am continuat să mă cunosc și să mă dezvolt. Am asistat la mesajele pline de bune intenții ale profesorilor care ne preveneau: “dacă vreți să trăiți din asta, mergeți și voi către resurse umane sau organizații. Cu psihoterapia se moare de foame, iar Freud e demodat.” Concurența este oricum mare, sunt mulți psihologi pe piața muncii, iar cei mai mulți fac psihoterapie ca hobby, după programul de lucru de la 09.00-17.00, în alt domeniu. Iar ca să te formezi ca psihoterapeut, îți trebuie mulți bani. Altă Sărăcie, cu altă pălărie.
Iar moment de răscruce: ce să aleg, Sărăcia cu care eram deja într-o relație de lunga durata? Sau să fac ceva ce nu îmi place, doar ca să am cu ce să trăiesc și să duc viața neîmplinită pe care am văzut-o la adultii din jurul meu?
Și tot fugeam eu de Sărăcie, dar pare că ea avea antrenament transgenerațional și fusese bine hrănită de arborele meu genealogic și mă prindea din urmă. Dar nici eu nu m-am lăsat.
Am învățat accelerat, m-am dus în domenii grele, cu etichete dure: boli psihice, oamenii străzii, șomeri, educație, cercetare. În educație am simțit cea mai mare încredere, fiindcă povestea mea mă antrenase bine de tot. Aici era terenul unde eu și Sărăcia jucasem cele mai multe jocuri de putere. Și puteam să îi simt prezența. Știam că în educație e Sărăcie pe toate planurile, mai ales sufletește. Îi cunoșteam toate tertip-urile: știam că Lipsa și Gol-ul se pot deghiza în curricule pretențioase și săli amenajate frumos, sau în brand-uri educaționale cu promisiuni uriașe. Și mai știam că aici Sărăcia e mai fioroasă đecât oriunde, pentru că lasă urme pe termen lung.
Cu oamenii străzii, Sărăcia era mult mai evidentă, mă lovea în față, mirosea urât și provoca dezgust. Aici am înțeles clar că a fi sărac nu e o virtute, e o formă de a capitula în fața vieții, e un sacrificiu care aduce cu sine multă umilință și pierderea sentimentului de demnitate umană. Sărăcia se vindea la schimb cu Libertatea. Cam scump, în Lumea de dincolo era mai ieftin. Unii dintre oamenii străzii chiar alegeau forma asta de libertate supremă, căreia noi îi spunem „moarte”. Cei care supraviețuiau erau aproape șocați că îi tratam cu respect și blândețe. Relația lor cu Sărăcia m-a făcut să relativizez propria mea poveste și să îmi cer iertare Sărăciei mele, care fusese mai bogată și mai generoasă decât a lor. Nu am putut să nu observ că oamenii care stau în stradă își asumă rolul acesta greu de a oglindi Sărăcia colectivă. Noi ne facem că ne uităm în altă parte, trecem strada, sau îi privim din mașină, de la cald sau din bataia aerului conditionat.
Dar toți anii mei de copilărie rămași captivi pe băncile școlii nu au fost chiar degeaba. Am învățat perseverența și că se poate să excelez aproape în aprope orice îmi propun. Dacă nu îmi iese cu psihologia, voi lua la rând toate materiile la care am luat 10 și tot o să fac eu ceva bun în lumea asta.
Chiar sper să închei frumos relația aceasta de lungă durată cu Sărăcia. Să ne dăm mâna cu prietenie și să ne mulțumim pentru lecțiile învățate. Eu una cu siguranța nu aș fi fost atât de deschisă la suferință și atât de dornică să pansez golurile emoționale ale oamenilor, dacă nu era Sărăcia.
Cele mai minunate experiențe din toată viața mea au fost trimise gratis, sub formă de oameni sau experiențe. Am aflat că vieții însăși nu i se poate pune un preț, că timpul e scump și că nicio mână întinsă nu e fără o poveste în spate.
