Recunosc ca din pandemie incoace am ales sa imi traiesc fiecare zi ca si cum este de unica folosinta, asa ca ma feresc sa fac planuri sau sa imi iau angajamente pe termen mai lung.
Acest mod de a trai este desigur mai scump si in general persoanele care isi traiesc viata pe termen lung au mai multe sanse sa economiseasca timp, bani si energie.
Mai toate lucrurile importante si de durata se dezvolta incet, dar sigur, inclusiv procesul de terapie. Ideea de a avea rezultate peste ani poate fi descurajatoare intr-un mediu online bazat pe instant coffee, instant tea, instant me. Ce incerc sa spun este ca modul de a aborda evolutia poate fi diferit: pot uda o planta zi de zi, asteptand sa creasca sau imi pot achizitiona pe bani multi un device care sa imi ude plantele inca 10 ani. Daca mi-ar fi spus cineva de la inceput ca procesul meu personal de terapie individuala va ajunge la 5 ani de lucru, as fi fugit repede in bratele cognitiv comportamentalistilor pentru 6 sedinte de scurta durata. Sau ca am nevoie de minim 10 ani pentru a deveni un terapeut decent/mediocru. As fi mers rapid catre o meserie de tamplar. Uneori, e mai bine sa nu stim cat va dura ceva, iar „moartea care ne va desparti” e totusi un deadline impovarator. Ar fi mult mai util ca o casatorie sa fie un contract pe termen determinat, cu posibilitatea de prelungire. O nunta free trial, o relatie pe episoade, un cuplu citit pe capitole separate ar fi ceva mai digerabil. Preferam Tik Tok, dar ne promitem o viata lunga cat romanele lui Dostoievski, apasam „cumpara acum” si „plateste mai tarziu”.
Mi-a venit aceasta idee cand trebuia sa imi fac abonamente de transport sau la sala si am realizat cat de greu imi este sa imi iau angajamente, pentru ca fac spatiu pentru necunoscut si pentru evenimente neprevazute.
Asadar, oare care o fi echilibrul intre termenul scurt si planurile de lunga durata?
Daca si tu esti ca mine si iti este greu sa iti imaginezi o viata deja aranjata, in rate, securizata de commitment-uri de tot felul, inseamna ca ai dat piept cu multe schimbari in viata ta si ca adesea ai luat-o de la zero. Poate ca stabilitatea nu a fost refrenul in familia ta si ai invatat ca prezentul este uneori singura asigurare de viata pe care te poti baza. Viitorul, un prezent aflat in starea embrionara, nu ofera suficiente recompense si traiesti zi dupa zi.
Poate ca ti-ai vazut parintii adulmecand orice forma de „long term”, esuand insa sa te sustina in prezentul continuu. Ai ales, ca si mine, sa faci alfel si sa nu sacrifici momentul pentru un ceva potential.
A trai in chirie sau in propria casa nu se refera doar la locuintul in capitalism. Are legatura si cu felul in care sunt reprezentate propriile forte si putini oameni isi permit sa imprumute din binele viitor si sa stea cu angoasa unei vieti in rate.
Atunci cand familia ta nu a creat spatiul pentru a face din tine un om complet, cu majoritatea nevoilor satisfacute, a trimis in lume o fiinta fragila, mai ales in lupta cu capitalismul. Desi se asteapta sa le faci urmasi si sa ai case si masini, ai tai uita ca au lasat o treaba neterminata si ca au sacrificat parti din tine, care nu au cum sa creeze atat de multa siguranta intr-o lume schimbatoare.
Sa ne imaginam un copil foarte ascultator, bun la scoala, obisnuit sa aiba responsabilitati de adult inca de mic, folosit pentru nevoile emotionale ale parintilor, cu un job full-time de mediator sau consilier de cuplu pentru ai sai. Acest copil, supranormal, extraordinar, lasa in urma propria dezvoltare pentru a compensa minusurile altora din familie. Cand devine adult, isi da seama ca fortele sale sunt deja secatuite si ca toate cerintele de a-si incepe viata de la zero si a duce specia mai departe sunt imposibile.
Ce poate face in acest sens?
Se poate zbate to perform in continuare, nu fara consecinte pentru sanatate si diverse caderi. Sau poate alege sa o ia usor, cu fiecare zi consumata pe rand, avand mai degraba un fir rosu care sa ii conduca existenta. Isi cumpara cate o calatorie si lasa abonamentele pentru cei care au plecat in lume cu mult mai multe resurse.
Nu e usor sa traiesti fiecare zi pe rand si asta nu are legatura cu mindfulness-ul, ci cu traumele. Este mai putin despre a trai in prezent si mai mult despre a supravietui altfel, pana cand se construieste o viata mai autentica si mai putin dictata de altii. Fertilitatea de orice fel poate fi mai retinuta, pentru ca orice copil/creatie mare/proiect implica o datorie imensa pe care doar cei bine hraniti emotional si-o pot permite. De fapt, cei ca noi nu isi fac planuri pe termen lung pentru ca nu pot sa isi mai faca datorii. Trecutul a lasat deja prea multe minusuri de acoperit.
Pentru over-achieveri ce spun eu aici va parea o scuza suprema. Suntem vazuti ca niste homelesi care nu vor avea nici pensie, sau poate vom fi acuzati ca nu am contribuit la perpetuarea speciei si am stat egoisti la cafele in loc sa schimbam un pampers cinstit.
Ce nu stiu ei este ca munca noastra, a chiriasilor existentei, este mult mai invizibila si greu de explicat si ca undeva, am reparat ceea ce landlorzii vietii au distrus: umanul, emotiile, bunavointa. Ei isi revendica pamanturi, spatii, resurse si le consuma complulsiv, uitand ca nimic nu apartine nimanui si ca bunastarea lor nu este in acord cu viata. Nu exista fiinte in natura care sa isi doreasca sa posede atat de mult, pe cat isi doresc oamenii. Ma plimbam intr-o zi prin mall Park Lake si ma gandeam: ce sens are ca oamenii sa care niste lucruri din magazine la ei acasa? Daca iau juma’ de Zara si mut hainele din magazin la mine in sifonier, cu ce mai face asta mai fericita? Cateva vor fi folosite, dar cele mai multe stau acolo degeaba, exact cum ar sta pe umerase in magazin. Mai si platesc ca mut niste obiecte dintr-un loc in altul. Nici macar nu suntem furnici care muta hrana pentru toate celelalte, pentru ca e un obicei complet lipsit de rezultate, cele mai multe posesiuni ajungand la gunoiul care va domina planeta.
Sigur, nu inseamna acum sa fim hippies care umbla in zdrente si isi neaga nevoile de baza, ca o forma de protest. Doar ca fiecare cumparatura este doar o promisiune legata de un viitor pe care credem ca o sa il controlam. Imi imaginez (in urma reclamelor) cum va arata casa cu cele 7 mobile de la ikea si ce momente minunate voi trai stergand praful de pe ele. Tot marketingul este o promisiune, un viitor posibil si cine alege sa traiasca doar pentru azi e un pic mai imun la vise neimplinite.
Alte comportamente pe care le mai am eu ca om care traieste pe cartela: nu iau cos cand merg sa iau mancare si achizitionez doar cat imi incape in maini, ma atasez cat se poate de putin de locuinte, refuz ratele si asigurarile de viata, excursiile posibile peste 3 ani, ma gandesc adesea la o alta profesie de back-up in caz ca psihoterapia va fi inutila, dispretuiesc pensia, pentru ca nu stiu cum va fi inflatia. Ii admir in tacere pe cei care isi fac planuri pentru batranete si nu vreau sa incurajez neglijenta, dar nu am incredere si nici putere pentru a-mi asigura ceva ce intregul stat ar trebui sa imi ofere: o viata decenta la batranete. O sa ma uit la 80 de ani cu invidie la colegul meu care si-a facut pensie privata si mananca eclere scumpe, in timp ce eu imi permit cu greu o franzela. Dar nu am ce face, eu imi permit doar prezentul, nu am resurse sa imi asigur viitorul.
Nu stiu cum voi gandi peste ani si cred ca in timp se mai pot strecura si abonamente anuale in experienta mea, dar alese atent ca sa evit sa imi supraevaluez resursele.
Doar timpul va dovedi care este echilibrul dintre termenul scurt sau lung. Vinovatia este foarte insidioasa si peste ani este posibil sa ma judec pentru ca nu am facut rate, asa ca acest articol este o marturie pentru „atat s-a putut”.