Eram intr-un grup si impartaseam despre dilema mea cu diplomatia si cat este utila, in detrimentul adevarurilor neplacute si dure. Protectia sinelui poate fi mai importanta decat onestitatea suparatoare.
Am indraznit la un moment dat sa ii spun unui prieten ca poate ar fi interesant sa experiemnteze cu mai multe freze si aranjari ale parului (pentru ca se plangea de dinti). Eu speram sa ii dau o varianta mai simpla si usoara :)), intr-o logica foarte non-lineara (ce treaba are freza cu dintii?). Ma gandeam ca decat sa isi schimbe forma dintilor, mai bine incearca ceva la indemana si fara mari consecinte. Dar raspunsul meu a adus mai degraba confuzie prietenului si i-a creat inca un complex in plus. Poate ca asteptam demult sa ii spun despre freza si am gasit o portita doar cand se plangea de ceva estetic. Sa nu faceti ca mine.
Revenind, cineva din grup mi-a raspuns: „ia gandeste-te, dilema asta cu diplomatia care poate fi la limita cu people pleasingul/ vine dintr-o postura de copil sau adult?”
Analiza tranzactionala a venit cu acest model PAC: Parinte, Adult, Copil, pentru a descrie stari interioare din care relationam. Doar ca aceasta schema nu e chiar pac-pac in viata de zi cu zi. In momentul acela eu am inteles doar sugestia: gandesti ca un copil si nu iti asumi adevarurile, cum ar face un adult bazat, increzator, responsabil.
Desi societatea de astazi incurajeaza starea de adult, doar ca sa ne imbie sa cumparam chestii, modul in care suntem tratati este unul profund copilaresc. Uite crema asta, te unge pe suflet, ia masina asta ce frumos straluceste in soare, ia-ti castelul asta de nisip in complexul rezidential Rasarit si o sa poti sa te joci pe playstation in rate.
Starea de adult este idealizata, considerata inima maturitatii emotionale si tot ce putem face cu copilul din noi este sa il potolim in vreun workshop ciudat sau sa ii vorbim experiential in terapie. Nani, nani, suntem copii in privat, cand comandam o spuma de baie cu unicorni, dar cand iesim pe usa suntem domnule si doamna.
Cand eram mica, aveam un joc cu fratele meu, ne placea foarte mult. Chiar asa era: vrei sa ne jucam de-a domnule si doamna? (pe atunci nu erau alte variante de gen). Eu imi luam geanta si hartii si pix si semnam acte si ne vorbeam respectos, rezolvand probleme majore, legate de anaf si politetete.
Acest paradox in care atunci cand sunt copil vreau sa fiu mare si cand vad ce inseamna a fi adult nu fac decat sa regresez la lejeritatea copilariei ma urmareste corporal. Mi se pare uneori ca am voce de copil, maini de bebelus si minte de prescolar.
Ce incerc sa spun este ca adultul din povestea analizei tranzactionale este mai mult un deziderat, cand ma uit la nivel sistemic. Ce adult cu toate tiglele pe casa ar face din lumea aceasta un mediu anti-climatic, supus unei incalziri globale, doar ca sa ne luam mai multe toale? Arhetipul adultului de azi arde paduri, consuma resurse si condamna la saracie, in timp ce sta cu ochiul pe butonul nuclear. As prefera ca lumea sa fie condusa de un copil pe nume Marcel, care sa propuna o alocatie permanenta si abtibilduri la voturi cinstite.
Poate ca e rezistenta mea, probabil nu vreau a cresc si imi caut scuze, dar de ce mi se cere mie sa fac imposibilul? Sa devin ceva ce inca nu e reprezentat mai general (in politica, societate) si ma simt prost ca am insigne cu pisici si dileme de grupa mica?
Nu mai zic ca persoanele care nu rodesc asa de mult in starea super a maturitatii au avut din pacate copilarii netraite, ca si cum mugurii au fost repeziti sa creasca prea repede si acum compenseaza pentru un debut nu tocmai ideal.
Despre starea de parinte nici nu stiu ce sa mai zic, rolurile au fost atat de inversate si am vazut atatia copii care si-au ingrijit parintii emotional cand de fapt trebuia sa fie invers. Sau oameni care se poarta ca niste parinti, fara sa fie creditati pentru asta, pentru ca daca nu nasti pui vii, nu se pune. La nivel social, mi se pare ca suntem orfani, nu vad nimic parintesc in jur si nu gasesc alinare in vreun sprijin care sa fara ranile sa treaca, sa schimbe pampersii realitatii de rahat sau sa hraneasca fiinte infometate.
Ce incerc sa zic este ca, in psihologie si peste tot, un model e doar un model. Poate fi folositor pentru a pune in cuvinte si a ajuta constientizari, dar tranzitia se intampla foarte repede in noi.
In relatia cu motanul meu, pot trece prin toate cele 3 instante in mai putin de 30 de secunde:
Copil: vai ce dragalas si pufos este, miau miau…
Parinte: aoleu, e putin ragusit, poate a racit? Oare nu cumva e iritat putin la pernuta?
Adult: hai sa ii pun mancarea asta scumpa si apa si sa imi vad de viata.
La tine cum e? Te ajuta aceasta schema a rolurilor, esti mai confortabil/a in unul dintre ele, le incerci pe toate, te simti copil, batran intelept, adult muncitor? Daca esti ca mine si te plimbi pe linia timpului, sunt aici, ca matusa interioara, sa vin cu povesti in care sa te refugiezi de maica-ta.