Categorie: Eu și lumea

Eram intr-un grup si impartaseam despre dilema mea cu diplomatia si cat este utila, in detrimentul adevarurilor neplacute si dure. Protectia sinelui poate fi mai importanta decat onestitatea suparatoare.

Am indraznit la un moment dat sa ii spun unui prieten ca poate ar fi interesant sa experiemnteze cu mai multe freze si aranjari ale parului (pentru ca se plangea de dinti). Eu speram sa ii dau o varianta mai simpla si usoara :)), intr-o logica foarte non-lineara (ce treaba are freza cu dintii?). Ma gandeam ca decat sa isi schimbe forma dintilor, mai bine incearca ceva la indemana si fara mari consecinte. Dar raspunsul meu a adus mai degraba confuzie prietenului si i-a creat inca un complex in plus. Poate ca asteptam demult sa ii spun despre freza si am gasit o portita doar cand se plangea de ceva estetic. Sa nu faceti ca mine.

Revenind, cineva din grup mi-a raspuns: „ia gandeste-te, dilema asta cu diplomatia care poate fi la limita cu people pleasingul/ vine dintr-o postura de copil sau adult?”

Analiza tranzactionala a venit cu acest model PAC: Parinte, Adult, Copil, pentru a descrie stari interioare din care relationam. Doar ca aceasta schema nu e chiar pac-pac in viata de zi cu zi. In momentul acela eu am inteles doar sugestia: gandesti ca un copil si nu iti asumi adevarurile, cum ar face un adult bazat, increzator, responsabil.

Desi societatea de astazi incurajeaza starea de adult, doar ca sa ne imbie sa cumparam chestii, modul in care suntem tratati este unul profund copilaresc. Uite crema asta, te unge pe suflet, ia masina asta ce frumos straluceste in soare, ia-ti castelul asta de nisip in complexul rezidential Rasarit si o sa poti sa te joci pe playstation in rate.

Starea de adult este idealizata, considerata inima maturitatii emotionale si tot ce putem face cu copilul din noi este sa il potolim in vreun workshop ciudat sau sa ii vorbim experiential in terapie. Nani, nani, suntem copii in privat, cand comandam o spuma de baie cu unicorni, dar cand iesim pe usa suntem domnule si doamna.

Cand eram mica, aveam un joc cu fratele meu, ne placea foarte mult. Chiar asa era: vrei sa ne jucam de-a domnule si doamna? (pe atunci nu erau alte variante de gen). Eu imi luam geanta si hartii si pix si semnam acte si ne vorbeam respectos, rezolvand probleme majore, legate de anaf si politetete.

Acest paradox in care atunci cand sunt copil vreau sa fiu mare si cand vad ce inseamna a fi adult nu fac decat sa regresez la lejeritatea copilariei ma urmareste corporal. Mi se pare uneori ca am voce de copil, maini de bebelus si minte de prescolar.

Ce incerc sa spun este ca adultul din povestea analizei tranzactionale este mai mult un deziderat, cand ma uit la nivel sistemic. Ce adult cu toate tiglele pe casa ar face din lumea aceasta un mediu anti-climatic, supus unei incalziri globale, doar ca sa ne luam mai multe toale? Arhetipul adultului de azi arde paduri, consuma resurse si condamna la saracie, in timp ce sta cu ochiul pe butonul nuclear. As prefera ca lumea sa fie condusa de un copil pe nume Marcel, care sa propuna o alocatie permanenta si abtibilduri la voturi cinstite.

Poate ca e rezistenta mea, probabil nu vreau a cresc si imi caut scuze, dar de ce mi se cere mie sa fac imposibilul? Sa devin ceva ce inca nu e reprezentat mai general (in politica, societate) si ma simt prost ca am insigne cu pisici si dileme de grupa mica?

Nu mai zic ca persoanele care nu rodesc asa de mult in starea super a maturitatii au avut din pacate copilarii netraite, ca si cum mugurii au fost repeziti sa creasca prea repede si acum compenseaza pentru un debut nu tocmai ideal.

Despre starea de parinte nici nu stiu ce sa mai zic, rolurile au fost atat de inversate si am vazut atatia copii care si-au ingrijit parintii emotional cand de fapt trebuia sa fie invers. Sau oameni care se poarta ca niste parinti, fara sa fie creditati pentru asta, pentru ca daca nu nasti pui vii, nu se pune. La nivel social, mi se pare ca suntem orfani, nu vad nimic parintesc in jur si nu gasesc alinare in vreun sprijin care sa fara ranile sa treaca, sa schimbe pampersii realitatii de rahat sau sa hraneasca fiinte infometate.

Ce incerc sa zic este ca, in psihologie si peste tot, un model e doar un model. Poate fi folositor pentru a pune in cuvinte si a ajuta constientizari, dar tranzitia se intampla foarte repede in noi.

In relatia cu motanul meu, pot trece prin toate cele 3 instante in mai putin de 30 de secunde:

Copil: vai ce dragalas si pufos este, miau miau…

Parinte: aoleu, e putin ragusit, poate a racit? Oare nu cumva e iritat putin la pernuta?

Adult: hai sa ii pun mancarea asta scumpa si apa si sa imi vad de viata.

La tine cum e? Te ajuta aceasta schema a rolurilor, esti mai confortabil/a in unul dintre ele, le incerci pe toate, te simti copil, batran intelept, adult muncitor? Daca esti ca mine si te plimbi pe linia timpului, sunt aici, ca matusa interioara, sa vin cu povesti in care sa te refugiezi de maica-ta.

Recunosc ca din pandemie incoace am ales sa imi traiesc fiecare zi ca si cum este de unica folosinta, asa ca ma feresc sa fac planuri sau sa imi iau angajamente pe termen mai lung.

Acest mod de a trai este desigur mai scump si in general persoanele care isi traiesc viata pe termen lung au mai multe sanse sa economiseasca timp, bani si energie.

Mai toate lucrurile importante si de durata se dezvolta incet, dar sigur, inclusiv procesul de terapie. Ideea de a avea rezultate peste ani poate fi descurajatoare intr-un mediu online bazat pe instant coffee, instant tea, instant me. Ce incerc sa spun este ca modul de a aborda evolutia poate fi diferit: pot uda o planta zi de zi, asteptand sa creasca sau imi pot achizitiona pe bani multi un device care sa imi ude plantele inca 10 ani. Daca mi-ar fi spus cineva de la inceput ca procesul meu personal de terapie individuala va ajunge la 5 ani de lucru, as fi fugit repede in bratele cognitiv comportamentalistilor pentru 6 sedinte de scurta durata. Sau ca am nevoie de minim 10 ani pentru a deveni un terapeut decent/mediocru. As fi mers rapid catre o meserie de tamplar. Uneori, e mai bine sa nu stim cat va dura ceva, iar „moartea care ne va desparti” e totusi un deadline impovarator. Ar fi mult mai util ca o casatorie sa fie un contract pe termen determinat, cu posibilitatea de prelungire. O nunta free trial, o relatie pe episoade, un cuplu citit pe capitole separate ar fi ceva mai digerabil. Preferam Tik Tok, dar ne promitem o viata lunga cat romanele lui Dostoievski, apasam „cumpara acum” si „plateste mai tarziu”.

Mi-a venit aceasta idee cand trebuia sa imi fac abonamente de transport sau la sala si am realizat cat de greu imi este sa imi iau angajamente, pentru ca fac spatiu pentru necunoscut si pentru evenimente neprevazute.

Asadar, oare care o fi echilibrul intre termenul scurt si planurile de lunga durata?

Daca si tu esti ca mine si iti este greu sa iti imaginezi o viata deja aranjata, in rate, securizata de commitment-uri de tot felul, inseamna ca ai dat piept cu multe schimbari in viata ta si ca adesea ai luat-o de la zero. Poate ca stabilitatea nu a fost refrenul in familia ta si ai invatat ca prezentul este uneori singura asigurare de viata pe care te poti baza. Viitorul, un prezent aflat in starea embrionara, nu ofera suficiente recompense si traiesti zi dupa zi.

Poate ca ti-ai vazut parintii adulmecand orice forma de „long term”, esuand insa sa te sustina in prezentul continuu. Ai ales, ca si mine, sa faci alfel si sa nu sacrifici momentul pentru un ceva potential.

A trai in chirie sau in propria casa nu se refera doar la locuintul in capitalism. Are legatura si cu felul in care sunt reprezentate propriile forte si putini oameni isi permit sa imprumute din binele viitor si sa stea cu angoasa unei vieti in rate.

Atunci cand familia ta nu a creat spatiul pentru a face din tine un om complet, cu majoritatea nevoilor satisfacute, a trimis in lume o fiinta fragila, mai ales in lupta cu capitalismul. Desi se asteapta sa le faci urmasi si sa ai case si masini, ai tai uita ca au lasat o treaba neterminata si ca au sacrificat parti din tine, care nu au cum sa creeze atat de multa siguranta intr-o lume schimbatoare.

Sa ne imaginam un copil foarte ascultator, bun la scoala, obisnuit sa aiba responsabilitati de adult inca de mic, folosit pentru nevoile emotionale ale parintilor, cu un job full-time de mediator sau consilier de cuplu pentru ai sai. Acest copil, supranormal, extraordinar, lasa in urma propria dezvoltare pentru a compensa minusurile altora din familie. Cand devine adult, isi da seama ca fortele sale sunt deja secatuite si ca toate cerintele de a-si incepe viata de la zero si a duce specia mai departe sunt imposibile.

Ce poate face in acest sens?

Se poate zbate to perform in continuare, nu fara consecinte pentru sanatate si diverse caderi. Sau poate alege sa o ia usor, cu fiecare zi consumata pe rand, avand mai degraba un fir rosu care sa ii conduca existenta. Isi cumpara cate o calatorie si lasa abonamentele pentru cei care au plecat in lume cu mult mai multe resurse.

Nu e usor sa traiesti fiecare zi pe rand si asta nu are legatura cu mindfulness-ul, ci cu traumele. Este mai putin despre a trai in prezent si mai mult despre a supravietui altfel, pana cand se construieste o viata mai autentica si mai putin dictata de altii. Fertilitatea de orice fel poate fi mai retinuta, pentru ca orice copil/creatie mare/proiect implica o datorie imensa pe care doar cei bine hraniti emotional si-o pot permite. De fapt, cei ca noi nu isi fac planuri pe termen lung pentru ca nu pot sa isi mai faca datorii. Trecutul a lasat deja prea multe minusuri de acoperit.

Pentru over-achieveri ce spun eu aici va parea o scuza suprema. Suntem vazuti ca niste homelesi care nu vor avea nici pensie, sau poate vom fi acuzati ca nu am contribuit la perpetuarea speciei si am stat egoisti la cafele in loc sa schimbam un pampers cinstit.

Ce nu stiu ei este ca munca noastra, a chiriasilor existentei, este mult mai invizibila si greu de explicat si ca undeva, am reparat ceea ce landlorzii vietii au distrus: umanul, emotiile, bunavointa. Ei isi revendica pamanturi, spatii, resurse si le consuma complulsiv, uitand ca nimic nu apartine nimanui si ca bunastarea lor nu este in acord cu viata. Nu exista fiinte in natura care sa isi doreasca sa posede atat de mult, pe cat isi doresc oamenii. Ma plimbam intr-o zi prin mall Park Lake si ma gandeam: ce sens are ca oamenii sa care niste lucruri din magazine la ei acasa? Daca iau juma’ de Zara si mut hainele din magazin la mine in sifonier, cu ce mai face asta mai fericita? Cateva vor fi folosite, dar cele mai multe stau acolo degeaba, exact cum ar sta pe umerase in magazin. Mai si platesc ca mut niste obiecte dintr-un loc in altul. Nici macar nu suntem furnici care muta hrana pentru toate celelalte, pentru ca e un obicei complet lipsit de rezultate, cele mai multe posesiuni ajungand la gunoiul care va domina planeta.

Sigur, nu inseamna acum sa fim hippies care umbla in zdrente si isi neaga nevoile de baza, ca o forma de protest. Doar ca fiecare cumparatura este doar o promisiune legata de un viitor pe care credem ca o sa il controlam. Imi imaginez (in urma reclamelor) cum va arata casa cu cele 7 mobile de la ikea si ce momente minunate voi trai stergand praful de pe ele. Tot marketingul este o promisiune, un viitor posibil si cine alege sa traiasca doar pentru azi e un pic mai imun la vise neimplinite.

Alte comportamente pe care le mai am eu ca om care traieste pe cartela: nu iau cos cand merg sa iau mancare si achizitionez doar cat imi incape in maini, ma atasez cat se poate de putin de locuinte, refuz ratele si asigurarile de viata, excursiile posibile peste 3 ani, ma gandesc adesea la o alta profesie de back-up in caz ca psihoterapia va fi inutila, dispretuiesc pensia, pentru ca nu stiu cum va fi inflatia. Ii admir in tacere pe cei care isi fac planuri pentru batranete si nu vreau sa incurajez neglijenta, dar nu am incredere si nici putere pentru a-mi asigura ceva ce intregul stat ar trebui sa imi ofere: o viata decenta la batranete. O sa ma uit la 80 de ani cu invidie la colegul meu care si-a facut pensie privata si mananca eclere scumpe, in timp ce eu imi permit cu greu o franzela. Dar nu am ce face, eu imi permit doar prezentul, nu am resurse sa imi asigur viitorul.

Nu stiu cum voi gandi peste ani si cred ca in timp se mai pot strecura si abonamente anuale in experienta mea, dar alese atent ca sa evit sa imi supraevaluez resursele.

Doar timpul va dovedi care este echilibrul dintre termenul scurt sau lung. Vinovatia este foarte insidioasa si peste ani este posibil sa ma judec pentru ca nu am facut rate, asa ca acest articol este o marturie pentru „atat s-a putut”.

Raspunsul pe scurt este da. Desi adesea contemplarea mortii vine ca o eliberare de suferinta, cred ca e mai degraba o forma ultima, radicala, de control asupra acestui moment definitiv. Sub forma simbolica, o moarte a eului a fost experimentata deja, prin faptul ca mediul, parintii (ca voci ale societatii), sistemele politice au pus presiuni ucigatoare si adesea imposibile.

Desi corpul este inca viu, in depresie e greu de dus acea anihilare a vointei proprii si a bucuriei de a fi. Contrastul acesta genereaza multe conflicte si emite ganduri distrugatoare, masochiste, desi persoane inca se mai agata de viata.

Nu sunt de acord ca depresia este un „deep rest”, rar putem spune ca odihna este parte din experienta. Chiar si in cazul hipersomniei sau cand persoana sta in casa sau in pat, rar se odihneste. Depresia are o forta adesea subestimata, nu este nici pe departe acest martor delicat care ii pune pe oameni sa isi ia o pauza binemeritata si sa se reincarce cu energie. Desi in exterior este putina miscare, interiorul este asaltat de ganduri puternice despre cat de nesemnificativ este totul si despre cat de nevaloroasa este persoana in cauza.

Vinovatia, o parte foarte activa in depresie, nu lasa pe nimeni sa se bucure de o pauza de la lumea mult prea stricta. Viata, in loc sa fie un dar, este o cerinta constanta de a fi intr-un fel sau altul. Niciodata insa cerinta nu este in acord cu puterile si dorintele persoanei. Orice ar face si oricat ar oferi, nu este suficient. Limita nu se vede, standardele cresc si chiar daca apar reusite, persoana nu se poate bucura de ele.

Dominanta in depresie este falsa renuntare, un soi de lipsa de interes pentru a mai face orice, dar tocmai pentru ca a contat prea mult totul si chiar orice nimic a capatat proportii cosmice candva. Pare ca nu mai conteaza daca incalzirea globala ne va frige pe toti sau daca un gest de bunatate atinge sufletul cuiva. Dar mai demult, a cantarit enorm orice fapt, gest, gand, pana cand tot sistemul s-a scurtcircuitat. „Singura cale este sa iti pese mai putin, spre deloc, pana la neant, pentru ca altfel povara lumii devine invincibila.” Zice depresia propunand o solutie. „La ce bun?”

Revenind la moarte, ea este vazuta ca un semn de punctuatie care incheie o fraza mult prea grea a existentei. Nu este nicidecum o invitatie la ceva mai bun sau dezirabil si rar este o pedeapsa pentru ceilalti. Poate mai degraba o pedeapsa pentru sine, dar si un cadou, o usa de iesire cand toate usile psihiatriei sau psihoterapiei au scartait si s-au trantit puternic in fata durerii. Pe care nu o sustin vreodata si cred ca nimeni nu vrea sa se ajunga acolo.

Ca oricarei fiinte, omului cu depresie ii este teama instinctual si existential de moarte, o contempla neincetat nu din placere, ci pentru a-i gasi o explicatie. Viata a dezamagit, poate are moartea un raspuns. Depresia da o mare intoleranta la boala, vulnerabilitate, pierdere si chiar daca pare un curaj de a vedea partea neagra a lumii, aceasta il sperie la fel de mult pe omul cu depresie ca pe oricine altcineva. Doar ca este acolo un soi de absolutism combinat cu idealism: „daca lucrurile nu sunt perfecte si exista durere si suferinta, ce mai conteaza? Daca nimic din tot ce am dat lumii nu este suficient, care mai e sensul?”

Depresia ne arata ca noi nu murim doar cand murim. Pe interior, se moare constant, mor iluzii, dar si dorinte, mor asteptari, dar si motivatii odata cu ele. E greu de inteles pentru cineva care se trezeste dimineata cu chef de viata. Partea imposibila e ca persoanele cu depresie nu au chef nici de viata si nici de moarte. Poate ca nu au disponibilitate nici pentru oamenii dragi sau pentru pasiunile lor, pentru ca undeva s-a strecurat o mare dezamagire, care vine cu o forta mai mare decat implinirile.

In depresie nu esti nici looser, nici castigator, nici print si nici cersetor. Esti doar personajul care vrea sa iasa din joc, sa stea pe margine si sa observe, pentru ca jocul a pacalit, regulile au fost schimbate pe parcurs si miza nu mai este deloc clara.

Poti sa dai vina pe serotonina, dopamina si orice alta „mina”, pe parinti, parteneri, job-uri, dumnezei si conducatori, pe propria persoana sau pe cei nepasatori, dar nici aruncatul acestei mingi cu durere dintr-o parte in alta nu mai functioneaza de la un punct. Dupa ce toate au fost spuse, nu mai ramane nimic si nimicul e inspaimantator.

Asadar, depresia nu e nici odihna, nici lene, cu atat mai putin un curaj de a infrunta moartea. Este departe de a fi luciditate sau intelepciune si profunzime, desi poate pacali adesea. Isi poate face cuib in tine, spunandu-ti ca tu intelegi mult mai adanc cum sta treaba cu umanitatea si ca toti ceilalti sunt doar sub opiul cotidan si nu vad adevarul: „totul e in zadar”. Insa depresia e cel mai mare raufacator, cel mai abil criminal, care sta cu tine si te convinge sa te distrugi de buna voie, e o lady care nu isi murdareste manusile de catifea si te manipuleaza sa faci tu munca de jos. Nu este deloc usor sa locuiesti constant cu cineva ce iti vrea disparitia cu orice pret. Criminalii adevarati isi fac treaba si apoi pleaca, depresia insa sta cu tine sa te vada cum te zbati pentru viata, secunda de secunda, fara a putea explica celorlalti de ce e asa greu sa mergi pana la Mega.

Poate ca e o exagerare, dar eu cred ca oamenii cu depresie iubesc viata mai mult decat oricine altcineva. E nevoie de multa forta pentru a da piept cu anihilarea si pentru a castiga inca o zi. E usor sa iti placa viata cand nu iti este amenintata constant. Dar cand te zbati fara vreo urma de eroism recunoscut social, sub plapuma sau in casa sau lupti cu efectele secundare ale anti-depresivelor, ceva-ceva zvac e acolo. Nu vreau nici pe departe sa glorific aceasta lupta sau sa idealizez zbaterea puiului de viata care palpaie in cuibul cu depresie. Suspectez doar un interes pentru viata destul de putin remarcat, pentru ca nu suna ca speakerii motivationali.

Anti-depresive in sine nu cred ca exista, in sensul ca nu este nimic chimic ce functioneaza „contra”, exista mai degraba niste micro depresive, medicamentele fac din boala o Alice in Tara Minunilor care bea din sticluta si se face un pic mai mica, dar oricand poate deveni uriasa. Doar numai omul in sine intra in aceasta interactiune cu depresia, care este partial lupta, partial negociere constanta, partial prietenie efemera cu dusmanul (mai pui depresia sa scrie o poezie cu tine si mai stati la cafea).

Moartea bolii este intr-adevar cea cu adevarat dorita si mai apare speranta e ca odata cu corpul, moare si durerea. In relatia simbiotica cu criminalul interior, pare ca singura cale e sa muriti impreuna. Asa imi explic eu fantasmele de moarte. Ma indoiesc ca depresia dispare vreodata atata vreme cand persoana e in viata, dar poate fi pusa la punct, cu resurse si din exterior. E singura varianta la care ma gandesc, pentru a nu pune definitiv punct.

Sarbatorile vin, triggerele vin, mesele cu proteine animale si boeuf neconsensual devin parte din povestea de Craciun.

Uneori asteptarea acestei vacante este mai placuta decat timpul in sine petrecut cu familia si neamurile curioase despre urmasi, casatorie, salariu si greutate corporala.

Acest articol se poate termina simplu cu recomandarea: evita sa iti vezi famila de sarbatori, mai ales daca stii ca an de an se repeta betia cu tuica fiarta a vreunui unchi libidinos, cearta parintilor despre cat de incalzite sunt sarmalele sau guilt trip-ul care iti ramane in gat, pentru ca nu esti ceea ce se asteptau ai tai sa fii.

Poate totusi te gandesti sa mai profiti de prezenta parintilor, simti recunostinta ca ii mai ai in viata, pentru ca sunt si persoane care se simt si sunt singure de sarbatori. Mai ales pentru cei/cele carora le-a murit un parinte sau ambii, perioada aceasta este plina de tristete, nostalgie si regret, pentru ce nu se mai poate recupera. Piftia facuta de tatal care nu mai este si cozonacul taiat frumos de mama de care iti e dor, pot genera si suferinta si furie sau chiar invidie fata de cei care au privilegiul sa fie parte dintr-o familie, asa disfunctionala, balcanica si nepriceputa la emotii, cum e ea.

Nu stiu cum e familia ta, dar poate ai decis sa mai dai o sansa. Iti cauti locul in aceasta poveste si speri, an de an, ca Mosul va aduce reconciliere sau mai mult adevar, ca se va incheia teatrul ieftin in care toti se prefac ca sunt mai apropiati decat par. Poate de data asta nu va iesi cu scantei, iar anii au avut cumva posibilitatea sa astearna niste constientizari, sansa de a fi vazut/a ca un adult o fi crescut in cuptorul vietii.

E greu de stiut din timp ce o sa gasesti acasa. Niste predictii tot ai si poate iti faci scenarii despre cum ar fi mai bine pentru tine si pentru toata lumea sa relationati.

In primul rand, cel mai important cred ca este atentia sporita la propriile stari, emotii, senzatii, mai ales ca intoarcerea in spatiul fizic si psihic al copilariei poate duce la un regres si te poti intalni cu emotii pe care doar acolo le experimentezi. Sau chiar cu lipsa emotiilor, cu disociere sau numbness, de parca ai fi actor/actrita intr-un film care se desfasoara in prezent. Un Black Mirror romanesc.

Nu ar strica sa te inarmezi cu toate acele instrumente care te-au ajutat sa fii in contact cu tine pana acum si chiar cu un grup de suport, prietenix cu care sa impartasesti tragedia umana si sa o transformi in ceva cu potential amuzant, daca este cazul. Un jurnal, o poza, o ancora, o carte, un ceva care sa te aduca in prezent ajuta mult.

Cateva pauze sunt binevenite si daca ai posibilitatea unui spatiu personal in aceasta vizita, ar fi excelent. Nu este ca si cum tot timpul in care nu v-ati vazut trebuie recuperat intr-un maraton obositor. Social media nu este din pacate un spatiu potrivit de refugiu, pentru ca poate parea ca toti ceilalti o duc mai bine. In plus, cate poze cu sarmale si brazi poti procesa?

Daca ai nevoie de o scuza, spune-le celorlalti ca:

Poti oricand sa joci si la ruleta ruseasca:

Este posibil ca inca de la primul salut sa se declanseze dureri sau furii. Daca mama ta e genul care te imbratiseaza sau te pupa neconsensual sau chiar mai vine si cu replica: „ce e cu bluza asta lalaie pe tine, doar e Craciunul”, deja pica entuziasmul. Sau daca tatal tau miroase a apa de colognie cu iz de visinata-facuta-in-casa sau e prea absent si stangaci si nu stie cum sa arate ca se bucura ca te vede, iar e un debut neprietenos.

Vizitele deja programate pe la nasi, matusi sau rude cresc exponential sansa de a primi intrebari despre cand te mariti si mai ales cu cine, cati copii sunt in plan si cum e cu ratele la casa. Desi poate tu esti single, suferi de inferfertilitate sau o boala mintala cu care abia supravietuiesti, poti oricand sa bagi un sarcasm „maybe I will marry Christmas” sau sa spui ca nu iti permiti copii in rate in aceasta economie.

Datoria chiar nu exista fata de parinti, desi ei cred adesea ca au facut o investitie crescandu-te cu greu. Se asteapta sa le duci gena mai departe si sa vezi si tu cum e sau sa recompensezi in vreun fel contributia lor. Dar tu nu te-ai gandi sa ii ceri unui copil/catel/pisica/iguana sa iti aduca o cana de apa la batranete, mai ales ca e posibil ca generatia noastra sa nu mai aiba apa si nici batranete. Cand un om alege sa isi asume responsabilitatea pentru alta fiinta dependenta, o face (ideal) de drag si fara alte facturi care vin peste timp.

Vor mai fi poate si ceva remarci nesanatoase de tipul „ce ai slabit, ce te-ai ingrasat, ce te-ai inaltat, ce te-ai piticit”, toate demne de delete.

Va fi greu sa iti vezi parintii vulnerabili, cu boli cronice, mai batrani si neputinciosi, cu Colebilul aproape. Dar tu tine Anxiarul si mai aproape, pentru ca nu poti controla trecerea timpului sau faptul ca nimic nu ramane permanent. Eu am realizat ca am ramas cu ideea ca parintii au 50 de ani si eu 20, desi intre timp mai sunt niste ani depusi peste noi toti, pe care am refuzat sa ii vad, pentru ca am crezut ca suntem eterni/e.

Mancarea, acest universal limbaj al iubirii, este un alt punct de cotitura. Intre timp, este posibil ca tu sa preferi quinoa si sa ai aversiune fata de sorici, dar ai tai au ramas pe traditiile lor si se simt lezati daca refuzi. Cred ca totusi ai putea sa le apreciezi eforturile, fara a le trece pe toate prin stomac.

sau poate esti genul care mai poate si cozonac:

Cu lucratorii comerciali sau curierii chiar e in regula sa fii mai bun/a, pentru ca muncesc enorm in aceasta perioada. Mereu m-am intrebat cum se poate ca bucuria multora de a cumpara cadouri se poate baza pe nefericirea si munca multa a celorlalti, dar asa e capitalismul.

In caz ca iti ramane tortul diplomat in gat cand te gandesti la copiii din Gaza care nu au nici apa, probabil esti ca mine. Nu am raspuns la aceasta mare disonanta a existentei si tot ce pot sa spun este ca nu e nimic gresit daca mai apar si astfel de trairi.

Daca esti queer si petreci sarbatorile cu familia, sistemul de suport este foarte important si atentia la tine, astfel incat sa nu te expui mai mult decat iti este comod.

Pe final, eu sper sa fie o iarna cu blandete pentru tine si fara vreo obligatie de a te bucura de sarbatori, e ok daca apare tristetea sau orice altceva, e perfect in regula sa nu iti placa lerul si sa simti ca te-ai plictisit. La fel cum e de bine sa te bucuri ca un copil de brad (ala din padure ideal), de niste zile libere sau de ai tai, mai ales daca sunt ok.

Las si o recomandare de carte pentru cine prefera o varianta mai dizidenta a ideii de familie:

Am inceput de curand sa ma uit la acest serial ce contine un intreg univers de explorat. Este interesant sa privesc paralela intre viata personajelor din prezent si trecutul lor arhetipal. In esenta, este reprodusa o istorie personala a oricarui om.

Din cate am inteles eu pana acum, tema principala propusa de serial este: cum arata naratiunea din spatele oricarei povesti de viata? Inconstientul este cel care ghideaza mare parte din alegerile de destin si fiecare om este un personaj dintr-un basm mai mare, unde se intrepatrund mai multe actiuni si planuri. In acest film, Cenusareasa se intalneste cu Alba ca Zapada, zmeii fac cunostinta intre ei si negociaza, iar eroii lupta cot la cot pentru a recupera finalurile fericite. Se pare ca marea provocare din serial este ca toate aceste happy endings au fost compromise de un blestem ce trebuie dezlegat.

Singurul om treaz din poveste inca de la inceput este un copil, Henry, care stie ca misiunea tuturor oamenilor din Storybrooke este sa isi aminteasca cine sunt si sa repare povestile initiale. Pe parcurs, apare o revelatie la mai multe dintre personaje, primul fiind vanatorul care trebuia sa o ucida pe Alba ca Zapada. Prin flash back-uri acesta deduce ca s-a mai intalnit anterior cu oamenii cu care are de-a face. Cea mai dureroasa constientizare este ca si-a pierdut capacitatea de a iubi.

Pentru mine toate metaforele din serial sunt prilejuri pentru a distinge mai bine in ce naratiune ma aflu eu si oamenii cu care lucrez. Provocarile din serial sunt universale: dezmosteniri, copii trimisi spre adoptie pentru a salva bruma de bine dintr-o familie, povestea gemenilor cu destine diferite (de obicei unul este sacrificat), pactul pe care oricine il face cand isi alege o misiune si pretul platit.

Dupa o perioada de analiza personala in terapia psihodinamica, am devenit curioasa de sensurile din spatele oricarei povesti de familie, iar acest serial descrie destul de bine dinamicile de acest fel. Fiecare personaj poate fi o parte din noi sau din trecut si urmarind parcursul eroilor si anti-eroilor, ne facem mai multa lumina in interior.

Sigur ca serialul contine si multe idealuri romantice, despre suflete pereche sau vieti anterioare, care pot parea demodate pentru o minte rationala in 2022. Daca este privit ca o forma de explorare a temelor recurente ale umanitatii poate fi valoros.

Am reflectat mai mult la ideea de pret platit pentru orice dorinta sau ideal, mai ales ca adesea aceste forme de pact au loc inconstient sau automat. Aici apare un personaj, Rumpelstiltskin, care este dispus sa ii scoata pe eroi din dileme, in schimbul unei plati („all magic comes with a price”).

De aici mi-au venit mai multe intrebari: Oare cum am achitat eu alegerea profesiei? La ce anume a trebuit sa renunt ca sa pot avea acest stil de viata din prezent? Ca sa pot avea relatiile pe care le am, ce anume am lasat in urma? Cu fiecare an ce trece, maturizarea vine peste mine cu diferite versiuni ale acestor intrebari si cu raspunsuri aproape directe cu privire la pierderile care vin la pachet. Intr-o lume ghidata de FOMO (fear of missing out) este contra-curent sa imi reprezint faptul ca orice alegere are un cost mai mult sau mai putin ascuns, pentru ca in felul in care este setata lumea acum, pare ca totul este posibil. Dar totusi, nu cred ca pot avea pisica fara sa imi asum ca am par in casa (sigur, sunt niste pisici fara blana, rare si scumpe, pentru care costul ar fi si ca nu vin oameni in vizita, pentru ca par creepy, no offense). Ar fi dificil sa am o profesie care imi da libertate de program fara sa imi asum incertitudinea de venituri care poate veni la pachet. Pot mentine relatii de prietenie profunde si pline de sens pentru ca momentan nu imi dedic timpul unui copil sau familiei. Asta pentru ca sunt om si am energie limitata si ma indoiesc ca le-as putea face pe toate in acelasi timp. Noroc ca sunt basmele sa imi aminteasca asta, desi nu as fi crezut ca ma poate trezi la realitate ceva ce e de domeniul fantasticului.

Vreau sa mai povestesc putin si despre Prince Charming din poveste, care a fost invatat sa respecte toata viata dorintele celorlalti, pana cand in film are un moment de amnezie si este „obligat” de circumstante sa isi construiasca de la zero un Eu propriu si o vointa proprie. Aceasta este experienta multor oameni care se adreseaza terapiei, ajung in punctul in care isi dau seama ca toata viata au mers pe constructia si idealurile altor persoane semnificative, pana cand toate acestea se darama.

Vazand o varietate atat de mare de personaje in acest film (recunosc ca este si ceva obositor de urmarit) mintea mea s-a mai obisnuit (vizual) si cu diversitatea noastra, pentru care normarea si supunerea la un fel de a fi dezirabil este o pura tortura. Obligatia de a fi ca altii, asa cum credem ca este bine, ajunge la un moment dat sa doara fizic. Fiecare om are mitologia sa proprie, este poate mic, un gnom sau o zana si doreste sa faca ceea ce face un gigant, renuntand astfel la partea valoroasa a experientei sale. Imi place sa cred ca orice proces de autocunoastere si terapie onoreaza unicitatea fiecarei persoane, prin drumul descoperirii mitului dominant aflat in spatele oricarei povesti de viata.

Cum arată scena vieții unde apar? Ai mei sunt cam luați prin surprindere de mine, dar merg în acord cu rostul vremii. Amândoi sunt croitori. Nu sunt chiar făcuți unul pentru celălat, diferiți de la cer la pământ, dar ca femeie-croitor în fabrică, nu îți permiți să fii single mom, cu salariul minim pe economie. Acest refren, “salariul minim pe economie” se aude ca o placă de magnetofon stricată, care a rămas pe repeat.

Doi ani mai tarziu, se naște și frate-miu. „E bine să ai doi copii”, își spun ai mei, „se ajută între ei la nevoie”.

Urmează copilaria. Care mă ajută mult să-mi dezvolt imaginația. Nu avem bani de jucării, îmi plac niște păpuși din vitrine, pe care mama nu mi le cumpără, dar promite că o să le ia într-o zi. Eu mă joc cu ele în mintea mea, de parcă le-aș avea. Uneori nici nu mai știu dacă nu cumva chiar am ținut în mână păpușa respectivă, atât de fină e limita între imaginație și realitate. Ai mei se ceartă des pe tema banilor. Dialogul despre economie sună cam așa:

” De ce ai luat cartofii aia care sunt cu un leu mai scumpi?” “Mai ține si tu de bani.” “De ce nu aduci suficienți bani în casă?”

“Mă duc la serviciu (deși urăsc ceea ce fac) ca să ne ajungă banii”. Maică-mea este veșnic nervoasă și indisponibilă pentru că nu-i place ce face, mai este și prost plătită și e și epuizată de calculele interminabile, de caietele cu economii bine calculate și de timpul pierdut prin magazine, pentru a găsi prețurile cele mai ieftine. Taică-miu este absent, ca și banii. Ne pune și el pe masă sărăcia emoțională. Nu vrea prea mult de la viață. E resemnat.

Mie și fratelui meu ni se spune: “Impărțiți banana pe jumătate”(am acum niște skill-uri de rupt mâncarea în două părți chiar egale, care ar uimi pe oricine)

“Nu te duci la școală de ziua ta, nu avem bani să luăm bomboane să dai la colegi”. Ah, că tot veni vorba de școala, cel mai puternic mesaj, cel mai bine înfipt afectiv, este: Denisa, învață bine, ca să ajungi nu ajungi ca noi. Ai mei intră în jocul social, vândut de educație, cum că notele mari garantează bunăstarea ulterioară. Ce să mai, merită să mă sacrific acum, pe băncile școlii, ca să nu mă sacrific apoi pe holurile vieții.

Zis și făcut. Devin tocilară. Arunc la coș toate păpușile pe care nu le-am avut de fapt și mă pun pe învățat. Și atât, nimic altceva, viața mea se reduce la asta. Sunt eleva cu 10 pe linie, trimisă la olimpiade, mereu cu răspunsul corect la mine. Lăudată de profesori, urâtă visceral de colegi, pentru că sunt bau-bau-ul cu care ei sunt amenințati de părinți acasă: “Dacă ea poate să ia 10, tu de ce nu poți, Georgele?” Habar n-au ei că eu pot fiindcă stă Sărăcia lângă mine când îmi fac temele, amenințându-mă cu nuiaua lipsei și sacrificiului. Promițându-mi marea cu sarea (eu am văzut marea prin clasa a opta, îmi era foarte rușine până atunci să le destăinui prietenilor că eu și ai mei nu am fost niciodată la mare; mi se parea că am ceva lipsă, că nu aparțin lumii mari care merge in vacante).

Asta este și mai greu de dus decat lipsurile: în fața lumii, este o rușine că nu am bani, e nevoie să pastrez aparențele. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta. Nu pot invita prieteni pe la mine, pentru că își vor da seama văzând apartamentul că suntem mai modești. Nu celebrăm prea mult ca familie, nu dăm bani pe experiențe, pe lucruri pe care nu sunt de maximă necesitate.

Sunt în clasa a opta. Veți crede poate că faptul că am 10 pe linie atâția ani la rând și sunt olimpică îmi dă multă încredere în mine. Nu e așa. Mă duce mintea cât să mă prind că omenește e imposibil așa ceva. Cred că se întâmplă o magie, o minune, că se duce Sărăcia și măsluiește notele pentru mine, iar atunci când dau răspunsurile acelea corecte în clasă, uimindu-i pe profesori, sunt convinsă că Sărăcia a venit și a făcut o hipnoză colectivă, care le-a sucit mințile tuturor celor prezenți. N-are cum, eu o fată săracă, din părinti croitori și bunici țărani să fiu vreo deșteaptă cu moț în frunte, cum apăream în viziunea socială pe atunci.

Tot ce făceam era să-mi folosesc creierul, nici treburi prin casă nu făceam, pentru că eram un om ocupat cu treburile minții. Jocurile copilăriei îmi spuseseră adio, suspinând resemnate, încă din clasa întâi. Îi promisesem șotronului că merită despărțirea, pentru că mi-a promis mie Sărăcia niște lucruri și mă rezolvă. Recuperăm noi timpul pierdut într-o zi.  Ce să vă fac mai jocuri, life is hard, copilăria nu ține de foame mai târziu.

De ce vă povestesc toate astea?

Fiindcă m-am prins că totul a fost o farsă. Sărăcia nu s-a ținut de cuvânt. În tot acest timp, notele mele de 10 nu s-au adăugat la cash-flow-ul familiei. Ai mei tot săraci au rămas. Mama se consola cu ideea “lasă, că nici prea bogat nu e bine, ce să faci cu atâția bani?” Visa foarte des că găsește un sac de bani pe stradă sau că va câștiga la Tele Euro Bingo (nu lua bilete, oricum). Tata lucra de zor haine pe gratis la vecini, că i se părea ciudat să le ceară bani. El se resemnase, v-am zis.

Nu numai că Sărăcia mi-a tras țeapa, dar a invitat-o și pe prietena ei Tristețea în jocul acesta faustian, unde mi-am vândut sufletul de copil în schimburi unor promisiuni cu iz politic, de tipul ”viitorul sună bine”. Dar prezentul era afon rău de tot. Am început să ascult metal, să fiu rockeriță supărată.

Am realizat că n-am prieteni (nu avusesem timp pentru asta), că nu știu cine sunt, cine se ascunde în spatele elevei model. Și că nimic din ce reușisem nu mă bucura și nu mă împlinea cu adevărat. Că îmi e greu să mă adaptez la o realitate care implică îmbrățișarea și cultivarea greșelilor. Eram fragilă ca un fulg, care știe că nu va supraviețui căldurii solare a lumii de afară. Nu de alta, dar și eu și ai mei stătusem într-o bulă vândută de sistem, în care ne-am jucat totul pe o carte (bine, chiar mai multe, eu citeam și noaptea) care s-a dovedit a fi necâștigătoare.

Frate-miu a fost din fericire scos mai devreme din bulă, pentru că ai mei începuseră să se prindă că e ceva putred în Danemarca, dar și în România. Și că sistemul vinde acest “invata bine ca sa ajungi cineva” ca și cum ar fi cheia fericirii. Dar lacătul educației era ruginit demult. Notele școlare nu se mai potriveau pe portativul realității, dar ne prefăceam cu toții că melodia asta e la modă și va fi și peste ani și cântam în cor: „Ai carte, ai parte” (parte de ce?). Ne închinam la catalog, ca și cum ar fi un oracol care face profeții despre viitor.

Așa că, în adolescență, m-am lăsat de închinare și zei deghizați în note și am cultivat ateismul interior. Am deconstruit rând pe rând fiecare bucată din realitatea asta făcută din vată de zahăr (dar cu gust amar) și am topit în focul interior eleva cu 10 pe linie. A fost crunt să dizolv toate lecțiile de română, matematică, istorie, geografie, biologie, franceză, într-una singură: lecția despre mine. Nu mai rămânea decât să transform această poveste fără happy-end, cu multe lacrimi vărsate, într-o poveste cu sens. Așa că n-am bâjbâit printre profesii și am zis direct: mă fac psiholog. Ce era să fac? Tocmai ce descoperisem că mă pricepeam la tot și nimic în același timp. N-a fost ușor, nu e ca și cum psihologia e fix prima chestie la care te gândeșți când vine vorba de a câștiga bani. Nu mai zic că nu corespunde cu lucrurile pentru care ai mei ar fi plătit: nu e ceva material, nu e nevoie de bază, poți să trăiești și fără. E un lux. Ce să mai, ai mei n-ar fi dat niciodată banii pe psiholog (deși acum dacă mă uit în urmă, poate asta ar fi scutit niște ani buni de suferință pentru toți).

Am intrat la facultate (cu 10, evident, old habits die hard). Diferența e că de data asta zece-le mi se cuvenea și era în întregime ales de mine. Am stat la cămin, am luat burse de performanță. Am continuat să mă cunosc și să mă dezvolt. Am asistat la mesajele pline de bune intenții ale profesorilor care ne preveneau: “dacă vreți să trăiți din asta, mergeți și voi către resurse umane sau organizații. Cu psihoterapia se moare de foame, iar Freud e demodat.” Concurența este oricum mare, sunt mulți psihologi pe piața muncii, iar cei mai mulți fac psihoterapie ca hobby, după programul de lucru de la 09.00-17.00, în alt domeniu. Iar ca să te formezi ca psihoterapeut, îți trebuie mulți bani. Altă Sărăcie, cu altă pălărie.

Iar moment de răscruce: ce să aleg, Sărăcia cu care eram deja într-o relație de lunga durata? Sau să fac ceva ce nu îmi place, doar ca să am cu ce să trăiesc și să duc viața neîmplinită pe care am văzut-o la adultii din jurul meu?

Și tot fugeam eu de Sărăcie, dar pare că ea avea antrenament transgenerațional și fusese bine hrănită de arborele meu genealogic și mă prindea din urmă. Dar nici eu nu m-am lăsat.

Am învățat accelerat, m-am dus în domenii grele, cu etichete dure: boli psihice, oamenii străzii, șomeri, educație, cercetare. În educație am simțit cea mai mare încredere, fiindcă povestea mea mă antrenase bine de tot. Aici era terenul unde eu și Sărăcia jucasem cele mai multe jocuri de putere. Și puteam să îi simt prezența. Știam că în educație e Sărăcie pe toate planurile, mai ales sufletește. Îi cunoșteam toate tertip-urile: știam că Lipsa și Gol-ul se pot deghiza în curricule pretențioase și săli amenajate frumos, sau în brand-uri educaționale cu promisiuni uriașe. Și mai știam că aici Sărăcia e mai fioroasă đecât oriunde, pentru că lasă urme pe termen lung.

Cu oamenii străzii, Sărăcia era mult mai evidentă, mă lovea în față, mirosea urât și provoca dezgust. Aici am înțeles clar că a fi sărac nu e o virtute, e o formă de a capitula în fața vieții, e un sacrificiu care aduce cu sine multă umilință și pierderea sentimentului de demnitate umană. Sărăcia se vindea la schimb cu Libertatea. Cam scump, în Lumea de dincolo era mai ieftin. Unii dintre oamenii străzii chiar alegeau forma asta de libertate supremă, căreia noi îi spunem „moarte”. Cei care supraviețuiau erau aproape șocați că îi tratam cu respect și blândețe. Relația lor cu Sărăcia m-a făcut să relativizez propria mea poveste și să îmi cer iertare Sărăciei mele, care fusese mai bogată și mai generoasă decât a lor. Nu am putut să nu observ că oamenii care stau în stradă își asumă rolul acesta greu de a oglindi Sărăcia colectivă. Noi ne facem că ne uităm în altă parte, trecem strada, sau îi privim din mașină, de la cald sau din bataia aerului conditionat.

Dar toți anii mei de copilărie rămași captivi pe băncile școlii nu au fost chiar degeaba. Am învățat perseverența și că se poate să excelez aproape în aprope orice îmi propun. Dacă nu îmi iese cu psihologia, voi lua la rând toate materiile la care am luat 10 și tot o să fac eu ceva bun în lumea asta.

Chiar sper să închei frumos relația aceasta de lungă durată cu Sărăcia. Să ne dăm mâna cu prietenie și să ne mulțumim pentru lecțiile învățate. Eu una cu siguranța nu aș fi fost atât de deschisă la suferință și atât de dornică să pansez golurile emoționale ale oamenilor, dacă nu era Sărăcia.

Cele mai minunate experiențe din toată viața mea au fost trimise gratis, sub formă de oameni sau experiențe.  Am aflat că vieții însăși nu i se poate pune un preț, că timpul e scump și că nicio mână întinsă nu e fără o poveste în spate.

Îmi este la îndemână să știu că există opțiuni și diversitate. Au grijă aplicațiile să îmi amintească de acest lucru: „Denisa, ai văzut ultimul model de hârtie igienică?” sau „wow, iubirea vieții tale e la 1 km distanță, e timpul să îți pui GPS pentru fericire pentru a o găsi.”

Oricând pot accesa un proiect cool, un alt grup de prieteni sau un nou partener. O țară diferită sau haine din alt film. Întreaga realitate devine un serial de Netflix, în care mi se încarcă automat noul episod, la care nici nu plănuiam să mă uit.

Dar oare chiar așa sa fie? Îmi e clar ca am mai multe șanse să accesez varietatea, în comparație cu strămoșii mei. Dar creierul e ușor de păcălit cu aceste liste infinite de opțiuni, care nu sunt de fapt și posibilități.

Care e distincția de fapt?

Pentru mine, o opțiune este mai degrabă un cumul de presupuse alternative pe care le am, care se pot traduce (sau nu) într-o schimbare pozitivă în viața mea.

Posibilitatea are un specific mai personalizat, pentru că din acele opțiuni, îmi dau seama câte sunt cu adevarat accesibile mie și specificului vieții mele, cu variabilele ei condiționate de niște limite.

Vei spune: păi cum, posibilitatea e tocmai o extindere dincolo de orice barieră. Și chiar este, dar ce face din posibilitate sora mai isteață a opțiunii este faptul că ține cont de limitări, le integrează și le vede chiar valoarea. Pe scurt, posibilitatea nu e doar pură negare.

Pentru mine scopul acestei distincții este diminuarea nemulțumirii și a vinovăției, ambele fiind derivate ale unei perspective în care opțiunile par nelimitate, deci tot ce mai rămâne este să caut în mine cauza nereușitei.

Dialogul acesta e des întâlnit la mai mulți oameni cu care stat de vorbă și sună cam așa: „păi cu atâția parteneri disponibili, cum se face că sunt tot single?” sau „există atâtea job-uri și cariere pe care le pot face, iar eu mă simt tot lost?”

Aici ajung la următoarea capcană a opțiunilor prezentate așa, fără număr: infinitul debusolează, copleșește, face și mai grele alegerile. Creierul, oricât de multitasking ar fi, operează cu puțini itemi. Faptul că dai swipe la 50 de oameni pe Tinder nu te apropie neapărat de vreunul. Deși așteptările sunt mari.

La fel și în materie de proiecte sau opțiuni în carieră. Accesul la profesiile altor oameni și la informație îi poate transforma și pe cei mai mulțumiți cu misiunea lor, în maeștri ai incertitudinii.

Îmi pot înșela oricând profesia cu alta mai cool, plină de resurse nebănuite și satisfacții până atunci interzise. Ceea ce e super fain și valoros, atâta vreme cât viața nu devine o cursă în care FOMO e personajul principal.

Ce soluție ar aduce posibilitățile?

Sunt in curs de explorare a acestui concept, tocmai de aceea mă mișc cu aproximări. Eu traduc așa: există o realitate potențială, disponibilă pentru versiunea mea existențială, accesibilă dacă lucrez pentru asta. Nu oferă garanții, nu e wishful thinking (de tipul: „daca vrei poți”), este pur și simplu un trailer al unui viitor posibil.

În felul în care am reflectat eu, posibilitățile nu oferă miliarde de scenarii alternative și nu au în prim plan un soi de consumerism al variantelor. Când am nevoie de o posibilitate, îmi apare în fața ochilor minții o scenă clară, unică, despre cum să fie viața mea profesională. Mă imaginez într-o casă înconjurată de natură, cu oameni, având conversații meaningful și lucrând cu corpul și emotiile. Nu in New York sau un Bahamas, ci în spațiul lui nici-nu-mai-contează-unde.

Și uite așa, concluzia mea este că opțiunile păcălesc, enervează și aduc confuzie, în timp ce posibilitățile simplifică, oferă claritate și aduc o stare de bine la final, chiar dacă eu nu sunt încă in scenariul posibil. Iar atunci când nu se întâmplă ce îmi doresc, îmi amintesc că poate am la dispoziție doar multe opțiuni, dar nu am văzut încă Posibilitatea.

•