Acum că distanțarea socială a devenit trend internațional, întrebarea este: „ok, ok și ce punem în locul îmbrățișărilor, schimbului viu de senzații și percepții?” Mai ales dacă în această perioadă ești single sau într-o izolare ca la carte, care nu îți permite să îi atingi nici măcar pe cei dragi.
Cam toți neurotransmițătorii își revendică drepturile, nu doar endorfina care vrea mișcare, bucurie, petreceri. Oxitocina plânge într-un colț de la lipsa de îmbrățișări, serotonina face salturi de la agonie la extaz, iar dopamina a intrat în grevă, de parcă nu îți mai vine să faci nimic (că oricum murim într-o zi, la ce bun?)
Poate te atinge doar apa calcaroasă și săpunul, când tu vrei o inimă caldă lângă tine și o viață plină de apropiere, pentru că, până la urmă, corpul nu ține cont de pandemie și se hrănește cu contact. Viu, pe bune, tangibil. Îți vine să plângi, dar păstrezi lacrimile pentru mai târziu, pentru că ai învățat să faci economie până și la emoții, ca nu se știe niciodată când se termină stocul. Și șocul.
Sfaturi sunt peste tot, eu zic doar așa: continuă să faci orice mică ridicare de deget sau dans din pleoape, chiar dacă pare că nu e suficient. Orice nimic care te bucură e pe termen lung mare lucru.
Chiar dacă te mângâi cu ceilalți prin ecrane bine dezinfectate, tot e ceva. Ideea e să nu ieșim prea afectați neurochimic din asta, pentru că s-ar adăuga la celelalte prăbușiri.
Știu că ai nevoie de distrageri și că uneori a sta în propria companie e mai greu decât pare, mai ales dacă apar critici sau vinovăție, de tipul poate „aș fi putut face mai mult” sau „mai bine mă pregăteam din timp”. Adevărul e că pe toți ne-a prins iarna în costum de baie. Iar asta nu face neapărat greul mai ușor.
Ca și tine, particip și eu la acest performance al neurochimiei și uneori nu îmi e ușor să găsesc echilibrul în această minunată lume mică în care le fac pe toate. Pe lângă pozele cu pisici, mă ajută și să privesc cu mare curiozitate acest spectacol puțin absurd servit de existență.
Se povestește încă prea puțin despre cum trăim la nivel emoțional acest moment, în condițiile în care este atât de relevant comportamentul nostru, mai mult ca oricând. Reacția pe care o avem este parte din tratament și are rol de prevenție, este ceva atât de decisiv, încât aproape că nu ne vine să credem cât de mult din soluție este în mâinile noastre. Iar ceea ce facem are legătură cu ceea ce simțim și gândim. Este un moment fără precedent în ceea ce privește relația cu lumea noastră psihică.
Tocmai de aceea cred că este important ca zona de leadership emoțional să devină prioritate, mai ales că simptomele pe care le trăim cei mai mulți sunt asociate cu frica, tristețea, furia. Sunt emoții pline de informații și sens, dar servite în acest cocktail, pot provoca reacții puternice, greu de dus în contextul de criză.
Multe persoane care au deja un istoric traumatic s-au obișnuit să trăiască din rolul de supraviețuitor, reactivat atât de mult zilele acestea. Pe de o parte, acest lucru aduce un potențial rezilient și permite accesarea unor resurse interioare în situații de urgență emoțională, mai ales în cazul persoanelor care au lucrat cu sine prin terapie sau în alte moduri. E acel „am trecut eu prin situații și mai grele”. E posibil ca fix marii supraviețuitori (oare) ai traumelor să pară relaxați(e) sau să bagatelizeze momentul. Au o imunizare la suferință deja formată sau poate durerea e prea mare, de aceea emoțiile neplăcute sunt alungate din conștient. Vă spun acest lucru ca să nu vă grăbiți să îi judecați pe cei care glumesc sau se spun că virusul nu există. A recunoaște o realitate înseamnă implicit a deschide o ușă cu mulți musafiri nepoftiți, îmbrăcați în suferință. Depinde unde ne-a prins pe fiecare, de moment și de context.
O pandemie (cu toate schimbările pe care le aduce la pachet) este un eveniment care poate reprezenta în sine o traumă globală, care activează răni din trecut, experiențe de abandon/pierdere și dureri tăcute. Cu toții vom procesa în timp acest debut al anului 2020, iar stresul postraumatic va râmâne cu noi, însoțit de mari lecții și transformări. Hai să avem grijă de toate, din timp, și să lăsăm (în sfârșit) și psihologia să își facă treaba.
Este momentul în care piramida a lui Maslow (unde sunt ierarhizate nevoile) se transformă într-o formă geometrică mult mai fluidă, integrativă. Nu mai este de ajuns să avem ce să mâncăm sau unde să stăm, dacă atacurile de panică și depresia ne sufocă experiența vieții. Corpul și mintea sunt atât de împletite, încât nu ne mai putem uita doar la o parte din întreg, fără a risca să greșim mult și pe termen lung.
Ceea ce face diferența între o traumă și o experiență grea (dar netraumatică), este cât de singuri (e) sau cât de conectați(e) ne simțim în fața adversității. Este o diferență mare între lipsa resurselor și însingurare sau prezența unui cineva care ne ține de mână și ne spune că o scoatem împreună la capăt. Uneori suntem chiar noi înșine acea resursă de confort emoțional, dar bine ar fi să existe și alți oameni dispuși să facă drumul mai ușor de traversat.
Așadar, te invit să îți faci și o listă cu provizii emoționale, în care să îți scrii resursele, darurile, tot ce ai creat tu în toți acești ani, experiențe de neuitat, relații și abilități pe care nimeni și nimic nu ți le poate lua, vreodată.
În fața unei pandemii este așa ușor să ne pierdem identitatea și să părem cifre în marea statistică a lumii. La final, râmâne omul minimalist, în esența sa, iar relațiile de calitate se tranzacționează acum la bursa de valori umane, care nu o să pice, te asigur. Verifică mai des conturile emoționale și chiar dacă dai de sărăcie emoțională, se poate face oricând un transfer. Doar dă de veste.
În ultimele două săptâmâni, mulți am avut de luat decizii, atât la nivel individual, cât și sistemic: mai merg în acea călătorie, închid prăvălia afacerii, îmi fac sau nu stocuri, mă uit la știri, ies sau nu din casă, glumesc sau iau în serios totul? Se lasă sau nu cu decret?
Le spun decizii și nu alegeri, pentru că în traducerea mea, o decizie are caracter impus de situație, în timp ce alegerile permit un anumit grad de flexibilitate, un timp mai mare de reflecție. O alegere e un lux, o decizie e o necesitate.
Nu știm exact dacă am luat cele mai bune decizii, le putem doar compara cu ceva studii sau cu părerile unor influenceri care par bine pregătiți(e). Cu atâtea date necunoscute, predicțiile sunt greu de făcut și parcă nici nu îți mai vine să folosești fraza „vom trăi și vom vedea” cu atâta lejeritate.
Tocmai presiunea aceasta de a lua rapid cele mai bune decizii pe termen lung poate să genereze un strat mare de neliniște. Deși e o nebuloasă de date și le putem accesa, e posibil să greșim. Sau poate am greșit deja foarte mult și acum este despre a repara situația. Aici mă refer la acest noi care devine din ce în ce mai viu și nu doar un concept.
Lumea a devenit un joc de șah care se întâmplă în timp real, iar mutările tale le influențează pe cele ale altora. Cum o fi să joci cu toată planeta? Nu e chiar totul în alb și negru și uneori pare că lipsesc niște piese, noroc că nu lipsește nebunul.
E o trecere așa de rapidă de la o impresie că „se exagerează, domle”, la un soi de responsabilizare interioară. Faci saltul rapid de la glumă neagră, la impulsul salvator de a-i cumpăra o franzelă bătrânicii de la doi. Te simți ca un erou (eroină) într-un hall of mirrors și te gândești că trăiești acel moment de istorie ce va rămâne însemnat în story-ul umanității, ca gripa de pe skype, sau viroza-cea-remote din generația Coronialls.
Îți vine să dai totul gratis în piața virtuală a serviciilor sau să pui preț pe fiecare strănut inofesiv care anunță o simplă răceală, nu una din asta complexă, care a pus semnul de „Revin imediat” pe atâtea continente.
Nu mai știi să măsori timpul, pentru că imediat poate însemna pestedouă luni și în curând se poate transforma în mai târziu, spre niciodată. Începi să îți prioritizezi chiar și prioritățile. Poate îți faci o listă cu prietenii adevărați, în funcție de cât de mare e distanța fizică pe care ești dispus/ă să o păstrezi, invers proporțională cu cea emoțională.
Așa cum există o piramidă a nevoilor, probabil există și una a neliniștilor. La bază, te temi pentru viață în varianta ei anatomică, iar spre vârf te apucă fricile ontologice, tusea filosofică și febra epistemică.
În speranța că nu ai pusee de conspirație și că așa, cu mască sau fără, ești iubit/ă în continuare și mângâiat/ă de mâinile de la like-uri, eu îți propun să îți trăiești viața asta nouă cuprinsă într-o cameră, fix cum ai chef, atâta vreme cât te gândești la binele tău și al celorlalți.
Nu îți propun să profiți de perioadă, nici să îi găsești explicații metafizice, ci doar să faci un experiment al sincerității și a altor valori care contează pentru tine, în umbra unui mâine care poate nu seamănă cu schițele din agenda ta. Singurătatea nu e recomandată ca stare interioară, dar o poți alege dacă asta te ajută o vreme să te recompui. Ar fi păcat să te speli atâta pe mâini, fără să ai câțiva oameni dragi care să fie martori (chiar și online) ai acestui sport olimpic.
Poate că ți s-a luat de subiectul ăsta și totuși, dintr-un anumit masochism, combinat cu responsabilitate, dai scroll sau click. Ai văzut în 5 zile mai multe grafice decât la tot cursul de statistică din facultate.
Și mie îmi vine să vorbesc despre altceva, dar pare așa, contra-curent și poate un semn de ignoranță față de suferința celor care nu au încotro și nu își permit luxul de a spune că s-au plictisit de pandemie.
Ca om care are treabă cu sănătatea mintală, îmi vine să scriu mesaje drastice de conștientizare, cu „Ieșitul ucide”, deși văd pe geam, în timp ce scriu acest articol, mulți oameni care ies pe stradă mai mult ca oricând, în ciuda avertizărilor (sau poate fix din cauza asta). Mă întreb dacă nu cumva are efectul mesajelor de pe pachetele de țigări. Mintea umană e totuși, paradoxală, mai ales în situații de criză.
Pe de altă parte, îi observ pe cei care cred că doar cu puterea minții putem schimba totul și care ne îndeamnă să fim în iubire (whatever that means). Asta implică că tot cu puterea minții ar fi și apărut virusul, iar vina e prea mare. Ei sunt cei care se află în paradigma care pune totul în contul individului, prin omiterea elementelot socio-politice, decisive în această perioadă. Devine gest politic orice alege să facă sau să nu facă fiecare, deci nu mai e ceva abstract, out-there. Nu mai este doar despre tine sau despre mine, ci și despre un Gigel pe care nu îl cunoști și poate are altă etnie, naționalitate, vârstă, etc. Chiar dacă acest „noi” forțat nu e ceva lin, apelul la compasiune și solidaritate (prin acțiuni) este evident.
Eu refuz să fiu recunoscătoare acestei pandemii și să găsesc partea pozitivă sau lecțiile, înainte să știu că oamenii vulnerabili sunt în siguranță. Sau că economia se echilibrează. Abia după ce, într-o formă sau alta, vorbim la trecut despre pandemie, pot să îmi permit să trag concluzii.
La fel de bine refuz să le spun oamenilor ce să simtă, pentru că e dreptul fiecăruia să plângă, să râdă, să se spele compulsiv pe mâini, să simtă panica până în măduva oaselor. Să aibă furie față de cei care, cu toate datele și responsabilitatea, aleg să îi pună în pericol pe cei cu care împart 99,9% din ADN. Durere că trăiesc într-un loc nesigur sau revoltă în fața sistemului care ne lasă descoperiți când îți e lumea mai puțin dragă.
Am și momente dese când mă simt foarte mică, o particulă de praf prinsă în jocuri de idei și interese, nici eu nu mai știu ce cifre să cred, dar nu aleg paranoia sau orice are iz de conspirație, din simplul motiv că am altceva mai bun de făcut cu viața mea.
Sper că acesta va fi un capitol din istorie care ne va apropia, mai ales prin distanța pe care o putem lua.
For many of us, school was a rigid way of learning, a necessity for us to be part of the world. When we invite this word into our consciousness, we bring memories and many beliefs about what schooling is about.
Far from being just a place to drop of your kids in order to go at work, school today is the main source of inspiration and guidance, the playground of existence, where so much about your future can be decided. By saying this I want to emphasize the crucial role of a school, but I don’t want to put even more pressure on parents in choosing „the perfect school”. During this transition era of humanity, when dreams and facts collide together, it is even hard to say what ideal education looks like.
We need to see our work in progress and trust our deep nature that guides the path for future generations. For now, we know for sure what doesn’t work: blind authority, relaying on grades as substitutes for joy, superficial discipline, fear-based practices, pressure for kids to know it all, lack of individual approaches and boredom. Thanks to our previous generations, we know have a clear picture of what we can avoid.
My belief is also that, if we dig deep down, we can find many precious gifts that are about to be lost today, because we want something completely different. Qualities like resilience, perseverence, hard work, inner strength, planning skills are very important and many of them were exercised in the public system school. There is this trap, to create something completely different, forgetting that our history is a resource, not a recycle bin full of errors. Giving kids too much freedom at an early age and no boundaries, creating a bubble around them in order to protect them from the real world, could be what I call „the worst good” we can give to them. This will guarantee a generation of lost souls, living in the fantasies of their unhealed adults. Wanting the opposite is a form of incomplete thinking, and it has a compensating nature, not a inspiring one.
For me (and many others) the inspiring view integrates what can be recycled and restored from the past (max 20%) and makes space for what this generation is aiming for: responsible freedom, great love and integrated knowledge (80%). Some of you will ask „but I don’t want my child to be part of this new experiment of alternative education, what if it will fail?” or „this dreamy-like way will crash at the very first touch of reality”.
Even if that scenario turns out to be true, my short response is: „our children will not forgive us for at least not trying to hear their call and honour their true nature. For us, there is no excuse”.
Every new path has a sort of unknowing essence and still, humans went into this realm. Is is our evolutionary path. There are many responsible ways to go into this journey, and it is not about making a change just for the sake of it. So, it is more about experiencing with them, not an experiment (this second perspective views students in an objectified way, as if they are passive receptors). I believe children are so alive and so willing to guide us and show us what they truly need. We need to listen, hear, feel.
About the idealistic, fantasy-like part I can only say that it can be a source of immense treasure only if it is seen as a resource, not a pressure or a perfect goal.
Maybe we can achieve only 2-3 goals from this new alternative view, but imagine how it will ne if we give up and just perpetuate the reward-punishment system. Our children will become a copy-paste version of us, in a world entirely different from ours. Is this fair?
I am so happy to play a small part in this global movement of refreshing schools and my heart was so happy when I created a sample design for a new school, that includes freedom and self-authority, knowledge and real life situations skills, arts and inspiring ways of being in the world, movement and science, discernment and flexibility, love and action. There is so much space for kids to work on their passions on what we called „genius hours” (inspired by schools from abroad), and also to learn about the magic of maths or the enriching effects of literature and poetry. In this process, the teachers and mentors are also rewiring their experience with schooling, learning with the kids from a space of curiosity and free-will.
Of course, this is work in progress, but what I felt when I created coherence and harmony with this design is great confidence. Our children will thank us deeply for truly being in their life as agents of love, fully open and committed to clear the path for them to blossom.
Prezentul este un credit de la viitor. Orice am face, știm că suntem pe datorie, pe timp împrumutat din propria existență. Tocmai de aceea, la final de an, se face inventarul și se observă time-flowul. Așa se naște nevoia de sens.
Astfel, când oamenii au început să măsoare timpul, au început să își măsoare inevitabil și viața. A gândi în termenii anilor este o invitație la conștientizare.
Indiferent ce smart watch am avea, pendulam între supunere în fața trecutului și revendicare a viitorului. Prezentul deschide ușa, care invită ce a fost și ce va fi, la judecata de acum.
Trecem de la copy-paste-ul enervant al trecutului la liberul arbitru al prezentului, cu viteza cu care am vrea să meargă CFR. Normal că privind înapoi greșelile se repetă, în timp ce noi vrem să fim originali până și în modul în care o dăm în bară. New year, different mistakes.
Istoria personală a lui „a fost odată ca niciodată” poate să aibă o notă de ușurare, pentru că, așa cum am putut, ne-am descurcat cu viața și am trecut cu bine.
Pe mine mă interesează gramatica psihică pentru că, de la psihanaliză încoace, jocul pe linia timpului are mize din ce în ce mai mari. Și pentru că am o pasiune pentru tot ce e abstract.
Protagonistul în jocul eternității poate varia: spiritualistii divinizeaza prezentul, analiștii se scufundă în trecutul lor hiper-explicativ, iar self-helperii se consolează cu versiuni ideale din viitor.
Am observat că fiecare om are un timp preferat și își conjuga existența cu anumite verbe.
Analitică din fire, eu am considerat trecutul o sursă inepuizabilă de înțelegeri. Mi-a fost când învățător, când călău, și m-a lăsat adesea cu insight-uri, dar și cu nedumeriri. Principala: câtă atenție să îi dau, totuși? Pare nesatul și cronofag.
Viitorul este un depozit prețios, care adună tot ce cred eu că e important să se întâmple, poveștile încă nescrise. Are un potențial direct proporțional cu anxietatea care vine la pachet.
Prezentul e locul în care foarte rar mă odihnesc, pentru că e atât de viu și pulsează, încât mă ia uneori pe sus. Am ajuns să privesc absențele ca pe mici indulgente pe care mi le permit când povara e prea mare. Pauzele sunt un răspuns la întrebarea timpului. Sunt foarte prezentă cu absențele mele. Iluziile mă trezesc la realitate.
Între Cronos (timpul liniar) și Kairos (timpul etern, acel Eden fără ceasornic) se mai strecoară experiențe greu de încadrat, care topesc minutele mai ceva decât Dali în picturile lui. Acesta este locul în care spațiul se întâlnește cu toate timpurile. Se traduce în pace interioară și bucurie din nimic. E o raritate.
Departe de a fi o cameră închisă, ceea ce numesc „timp” păstrează în calendarul său un spațiu în care am libertatea să resemnific orice face din viața mea un orar al neputinței (ca în bancul în care șoricelul se justifică pentru neputințe cu „dar eu am fost și bolnav când eram mic”). Oricât de bolnav a fost trecutul, chiar și în comă de-ar fi fost, e departe de a deveni un refugiu pentru scuzele vieții.
Am descoperit (cu sudoare și ore de dezvoltare) că pot da întâmplatelor și nefacutelor un loc plin de onoare. Cele mai neomagiate experiente au un trofeu al lor, când știu să le pun în valoare.
Pot să respir mai bine știind că există libertatea de a ieși din corsetele istoriei personale și din limitarea plină de bune intenții viitorului.
Sunt curioasă, ție ce îți aduce mângâiere când totul pare ireversibil?
Pentru mine luna decembrie este printre cele mai pline din an. Pe lângă abundența propusă de hiper-consumerismul Crăciunului, apare și o mare aglomerare de lucruri de făcut, în mare parte pentru că toate task-urile sunt condensate în 3 săptămâni. Ultima lună a anului este de fapt o semi-lună, un compromis calendaristic. Oboseala acumulată peste an este compensată de o goană după timp, cel mai frumos și subapreciat cadou.
De aceea declar luna Decembrie ca fiind una imposibilă. Unde mai pui că e nevoie și de timp pentru o minimă ecuație interioară, în care sunt calculate faptele și reușitele anului ce tocmai se încheie, precum și necunoscutele sufletești.
În toată această poveste, cineva a aplicat regula de trei simplă și l-a inventat pe Moș Crăciun. Firul logic a fost cam așa: „chiar nu am cum să le fac pe toate. Să mai iau și cadouri, să vizitez toate rudele, să colind și să mai am și casa curată. Singura cale este să am o clonă, un alter-ego inspirat din patriarhat, care măcar să mai preia din ce am de făcut. Îl voi face bărbat, cu barbă, ca să nu fiu suspectat de feminism. Îmbrăcat în roșu, culoarea disperării și a coca-colei. Elfii, renii, spiridușii și săniile vor fi mini-ajutoarele sale, cu sarcini precise, axate pe împachetat și livrat, mai ceva ca la Fun Curier „.
Și așa a stat adultul liniștit, proiectand pe un bătrân cu un schedule mai relaxat, ceea ce el însuși avea să facă. Ca fantasma să fie și mai credibilă, a pus să ningă peste ultima lună a anului cu niște cuvinte fantastice precum liniște, pace, cozyness, căldură, adică exact acele lucruri care lipsesc mai mult ca oricând din peisaj.
Pe mine dacă mă întreabă vreun copil dacă există Moș Crăciun i-aș spune că ar face bine să existe și sa se ducă în locul meu la petrecerea de Crăciun la care nu pot să ajung și la întâlnirea aceea care nu se poate amâna până la anul.
Prima parte a existenței este un draft, este episodul pilot care configurează (fără a determina) ceea ce urmează mai departe.
Începutul e plin de mânzgăleli, bastonașe făcute în grabă și fraze șterse cu picul. Improvizația aceasta face din copilărie cea mai artistică perioadă. Știm că timpul ne permite să ne refacem opera ori de câte ori vrem. Mai rămâne să ne permită și părinții și profesorii, pentru că această perioadă de grație temporală va dispărea.
Va fi înlocuită de fiorul rebelo-melancolic din adolescență și de caruselul perioadei de 20 de ani, mai pestriț decât un păun deghizat în curcubeu.
După ce împlinești 30 de ani, ai toată harta anilor anteriori în fața ta. Te întrebi ce poți să scoți mai bun din ea, onorând și respectând trecutul, implorând destinul să nu te mai arunce în aceleași greșeli (măcar să faci altele, mai originale). Dar ce să faci, parcă nu îți mai vine să crezi în destin, nici să privești cu indulgență anumite fapte, punându-le pe baza copilăriei nereușite. Această epocă a trecut demult, te despart deja două decenii în care ai avut timp să îți rezolvi trecutul (de parcă ar fi o ecuație artimetică) și să îți faci ceva experiențe de viață, care se pot rezuma într-un curs numit „Cum să dai cât mai elegant cu capul de pereți.”
Și uite-așa, te afișezi în viața de adult având o listă imensă despre ce să nu mai faci, plus câteva experiențe de înțelepciune presată la rece, cât să îți încapă într-o sticlă. Sigur că prima întrebare este „oare și părinții mei erau la fel la vârsta asta”? E desigur genul de întrebare care se răspunde singură și care se termină cu un element de punctuație numit compasiune. „Păi asta ar explica multe”, îți spui și pleci rapid mai departe, pentru că ai convenit că nu-ți mai permiți să pierzi timpul cu analiza copilăriei.
Asta deși ca psiholog ți-aș spune că, cu cât trece mai mult timpul, cu atât nerezolvatele lovesc mai tare, într-un sistem imunitar erodat de timp (recomand și serialul Patrick Melrose pentru asta). Se întreabă oamenii de ce au atacuri de panică, depresii, anxietăți din ce în ce mai acute de la 35 de ani încolo. Pentru că aceștia sunt ani în care primim facturi cu tot ce a rămas restant în anii anteriori, de parcă abia acum suntem pregătiți să le facem față. Atunci când aveam 20 de ani, era un ingredient magic care ne ajuta să ținem departe temele serioase: naivitatea. Prin magie, acele facturi se duceau într-un cont secret, numit Banca Inconștientului (nu, nu e coordonată de Dragnea, în ciuda numelui).
Senzația la 30 de ani este că ești aruncat/ă brusc, de la preocupările de tipul „ce cărți am de returnat la bibliotecă și cum trec examenul”, la unele uriașe și importante: situația socio-politică, încălzirea globală, crizele economice, demografia, să faci sau nu copii.. Îți pare că undeva ți-a scăpat ceva pe drum, ai înghițit niște etape la micul dejun sau pur și simplu nu te prinzi. Asta pentru că în tine încă locuiește iluzia dată de educație că lucrurile în viață sunt structurate, secvențiale, au un curs firesc. Ștergi iluzia de pe hartă. Faci curat.
Atunci îți dai seama că nu ești tu de vină și că lumea e mai degrabă un exercițiu al incertitudinii, unde nu ai vreun mentor. Sau dacă ai, e o combinație între profesioniști mișto, prieteni, Facebook, Google și Instagram.
Însăși ideea că evoluăm o dată cu vârsta este o iluzie. Acumularea experiențelor nu e o garanție și nu toți oamenii sunt capabili să își vadă slăbiciunile și resursele, condiții esențiale pentru evoluție.
Partea cea mai bună este că la 30 de ani ai un entuziasm atât de mare, încât te întrebi de ce nu te-ai născut direct la vârsta asta. Faptul că te eliberezi de toate iluziile descrise mai sus e mare realizare în sine. Tot ce înainte era o dramă, acum devine total nesemnificativ. Este perioada în care ai și experiență, arăți bine și ai mai multă grijă de corp, pentru că te cam obligă (pardon, invită).
Nu mai crezi în suflete pereche și orice specie de „forever after”, dar când totuși crezi în ceva sau cineva, o faci onest și asumat, cu tot ce vine la pachet. Multe dintre frici dispar, pentru a face locul altora, mai pertinente și mai îndreptățite. Acum știi că de fapt curajul nu este anihilarea fricii și nu se măsoară prin fapte unice, mărețe, ci prin felul în care îți trăiești fiecare zi. Vechile plase de siguranță sunt înlocuite acum de plasele de la Mega Image, pe care le cumperi din ce în ce mai rar, având conștiința faptului că nu vrei să trăiești într-o planetă făcută din plastic, oricât ar fi el de reciclabil. Un lucru e sigur, la 30 de ani ești mișto. Încă 🙂
Pare aproape inutil să mai adaug că într-o lume în care știm mai multe decât trăim, a afla secretele îmbogățirii (sunt secrete mai publice, printate in 3 milioane de exemplare) e o glumă ieftină.
Cărțile de self-help sunt doar hrană pentru auto-critică și disonanță cognitivă: „dacă am citit cartea despre cum să am bani și în continuare nu am, e ceva în neregulă cu mine”. Nu mai zic că simplifică lucrurile până la dispariție, diluează ideile până nu mai rămâne decât un eventual pas, singurul, inevitabilul, care duce la schimbare.
Acest pas devine salt care te propulsează (adesea doar imaginar) într-un scenariu de viață care promite fericirea, dar aia social construită. Dar nu s-a gândit nimeni la un backup plan, dacă eu devin bogată și nu îmi place? Dacă o sa devin eficientă și constat că nu mă simt mai bine? Sau mai tragic, va fi posibil să îmi declanșez motivația și apoi nu mă mai pot opri, voi face continuu proiecte de succes împotriva voinței mele. Sau voi sfârși ca în basmul cu pantofii roșii ai prințesei, voi fi condamnată la optimism și în mod clar îmi voi pierde toți prietenii, obișnuiți mai degrabă cu sarcasm și ironie.
Și cea mai gravă dintre toate acuzațiile este că aceste cărți insultă miliarde de emoții și trăiri, le neagă sau le consideră neproductive, condamnă părți întregi din experiența noastră umană, pentru a ne da la schimb un portret vag schițat despre a fi awesome tot timpul.
Eu mă bucur că partea asta cu rețetele nu funcționează, pentru că asta înseamnă că nu suntem roboți și nici xerox-uri care multiplică cine știe ce american-dream, care se transforma în romanian nightmare.
Lângă raftul cu cărți de self-help, eu propun să existe și unul de no-help, cu cărți oneste despre ce poți schimba și ce nu în viață, cu promisiuni prudente și mai ales cu respect față de experiența omului.
„Ești trist/ă azi și te simți mizerabil? E un semn că ești om și probabil ai toate motivele să te simți așa. Dacă ai nevoie de ajutor, sigur, îl poți cere, dar asta nu înseamnă că e ceva greșit la starea ta sau ca e musai să fii ajutat/ă. Ajutorul e ceva opțional, cerut de tine și nu înseamnă că nu te-ai descurca la fel de bine și singur/ă. Uneori e mai simplu împreună cu alți oameni, atâta tot. Oricum ar fi, e ok.”
sau
„Dacă vrei să faci o schimbare de dragul schimbării, go ahead. Numai că după ce vei citi această carte, viața ta va rămâne exact la fel, tu îți vei continua obiceiurile și nu ai motive să te simți aiurea pentru asta. O carte e doar o carte, nu e un pașaport către o viață nouă, pentru că asta ar implica faptul că viața asta pe care o ai e veche, sau nepotrivită. Departe de a fi expirate, viețile noastre sunt cei mai buni speakeri motivaționali, experiența e CEO-ul cel mai cool. Pentru unii oameni, planurile nu funcționează. Nici mesajele spuse în oglindă sau aplicațiile sofisticate despre cum să te trezești la 5 și să te motivezi până la refuz. Astfel de oameni au nevoie de o îmbrățisare, o înghețată, o g(l)umă, o vorbă bună, o plimbare. Pe toate acestea nu le vei obține din cartea aceasta de no-help. În cartea aceasta îți spun mai degrabă în ce fel nu pot să te ajut.”
Cultura self-helpului nu face decât să pună presiune pe persoană, dându-i un sentiment de singurătate și apăsare, deși e minunat să ne bazăm și pe alții și să ne ajutăm între noi ca oameni pentru a face existența aceasta cel puțin suportabilă.
Oare de ce ne temem de „awkward silence” și nu de „disturbing noise”? Ce anume s-a normalizat, pentru a găsi ceva straniu în liniște, în timp ce muzica tare, claxonatul și autobuzele nu ne produc decât o iritare, dar nicidecum nu îl considerăm inadecvat?
Se presupune că noi oamenii avem multe în comun. Aceste asemănări sunt mai mult produse ale culturii și socializării și mai puțin meritul nostru de a uni distanțele dintre noi.
Adesea, nu suntem experți în a intui care e cel mai interesant subiect de conversație la o masă de 10 persoane. Tocmai de aceea, momentele de tăcere sunt cea mai frumoasă declarație de dragoste socială. Pentru mine sunt un compliment, o asigurare a faptului că oamenii îmi respectă suficient inteligența încât să nu umple plictisul cu discuții second-hand.
Nu o să mă dau superioară spunând că mie îmi e ușor să trec peste tăcerea incomodă.
Ba dimpotrivă, în momentele acelea simt că e datoria mea morală să vin cu o glumă, cu o frază sclipitoare.
Ei bine, când am aflat că și tendința de a mă crede buricul suferinței unor oameni este tot o formă de narcisism (numit „dark narcissism” de Elisabeth Gilbert) m-am potolit. Nu prea le pasă oamenilor de câtă cantitate de tăcere aduc eu cu mine la masă, momentele acestea pur și simplu se întâmplă. Sunt și eu responsabilă de tăcere, dar aceasta din urmă nu e un infractor care trebuie prins și exterminat cu orice preț.
Și istoria complicată este că atunci când eram copii ni se spunea „shhhht, faceți liniște”(deci am învățat că liniștea e ceva ce „se face”, cu sudoarea frunții), iar ca adulți ni se transmite că liniștea e un semn de inabilitate socială. Acel „mai zi și tu ceva” s-a transformat din îndemn, în imperativ. De-asta îmi place uneori să vorbesc pe messenger, pentru că pot să să îmi iau timp de gândire înainte de a scrie ceva.
Recunosc, pentru mine o tăcere nu e la maximul ei de awkwardness dacă nu se întâmplă în lift, cu necunoscuți. Îi privești în ochi, ai o scurtă conversație despre „la ce etaj?”, dar într-o clădire înaltă, etajele par infinite.
O vreme am umplut momentele de tăcere incomodă vorbind deschis despre ea și destainuind-le oamenilor că vreau să îmi fac o teza de doctorat despre awkward silence, iar când o prezint în fața profesorilor, nu o să zic nimic, ca să demonstrez ipoteza.
Și uite așa, după ce povestesc planul asta prietenilor, tăcerea incomodă devine o tăcere simpatică. Și momentul trece fără victime ale inadecvarii sociale.
Cel mai probabil nu o să fac teza aceea și nici nu o să mai salvez tăcerile productive de la firescul lor sfârșit, dar și început. Că doar nu o să murim dintr-o tăcere, oricât ar fi ea de awkward.
