Denisa Neacșu

Chiar dacă Shakespeare se poate mândri cu faptul că a aflat care este întrebarea, puțini gânditori îndrăznesc să afirme că au intuit răspunsul, ceea ce poate însemna că viața noastră este prin definiție o opțiune dilematică.

Fiecare zi ar fi așadar un răspuns parțial la „ispita de exista” (sau de a înceta să fii), așa cum spunea Cioran.

În tot acest context, ideea de criză existențială mi se pare un concept mai degrabă pleonastic, pentru că de fapt crizele sunt inerente vieții, indiferent câtă literatură motivațională ar consuma cineva, pentru a împacheta crizele în gândire pozitivă.

Pe lângă asta, mi se pare că acest cuvânt a fost discreditat și i s-a dat o conotație negativă și cu note patologice („De ce te crizezi așa?”). Asta deși vine de la cuvântul „Krisis”, care în greacă înseamnă „a discrimina, a distinge, a decide”.

Nu am putut să evit să nu mă gândesc la faptul că suntem programați de societate să avem crize personale, deși multe dintre ele sunt de fapt sociale. Individualismul ne transformă în mitologicul Atlas, nevoit să care în spate întreg Pământul, ca și cum asta ar fi tema noastră solitară de viață. Nu vrei să ai tu criza de 30 de ani ca să uiți de criza politică/socială/morală de la orice vârstă?

Dacă ai 30 de ani, faptul că ai supraviețuit până acum unei vieți în constantă schimbare și fără vreun manual de utilizare a condiției de adult te face deja o eroină.

Dacă e ceva ce a făcut 30-ul pentru mine este conștientizarea faptului că viața se scurtează și corpul este supus timpului și tocmai de aceea merită să mă bucur la maxim de toate momentele deghizate în crize, pentru că sunt un semn că sunt încă în viață. 

 

În lumea designului vestimentar, încrederea în sine e piesa de rezistență cu care putem porni în lume, având siguranța că nu ne vom face de râs. Deși pare un accesoriu nelipsit de la care pornesc toate reușitele noastre, în destinele multor oameni rămâne mai neaccesibilă decât o geantă Louis Vuitton.

Pe cât e de puternică și glorioasă, pe atât e de fragilă și vaporoasă. E suficient să primești o critică mai aspră în copilărie, să ai un etalon de neatins la școală sau să afli de un refuz categoric în dragoste pentru a o duce pe Madam Încredere pe culmile dispariției. Încrederea se demodează rapid și unii dintre noi nu prea o poartă ca ținută de zi, e uitată în șifonier și folosită doar la ocazii.

De cele mai multe ori, ajută să avem reușite care să hrănească încrederea și să îi dea energia de care are nevoie pentru a merge pe catwalk-ul realității. Asta mai ales pentru că nu putem schimba un trecut în care poate nu am avut bani, status social, susținere morală sau iubire necondiționată. Viața e un sport extrem și încrederea e plasa se siguranță unde știm că putem cădea și greși în voie.

Mai dificil e pentru cei care nu mulțumesc încrederea nici prin reușite și implicare, prin roluri, carieră sau copii pe care îi împovărează cu datoria de a le reda acest dar pierdut. Atunci pare că nimic nu e suficient, încrederea de azi se transformă în dezamăgirea de mâine și fiecare moment de glorie compensează doar pe moment un gol imens, în care se dizolvă toată munca de-o viață.

Undeva, în ființa noastră, știm că încrederea e firească, că e parte din garderoba cu care pornim cu toții la drum. Ne naștem goi, dar avem încrederea ca să ne putem acoperi fragila noastră umanitate. Poate că la unii oameni e evidentă, la alții e doar un accesoriu sau lenjeria intimă ce se ascunde sub haina personalității. Știu că societatea pune uneori presiune pe noi să avem încredere, de parcă aceasta se vinde undeva prin vitrine, pe mărimi, o probăm și o luăm apoi acasă și o punem pe umeraș. Și nu e nimic pe lumea asta care să dea mai multă neîncredere, decât obligația de a fi încrezător în sine. Nu e necesar să ne îmbrăcăm de firmă când vine vorba de încredere și uneori merge și încrederea de la second-hand, împrumutată de la un prieten care știe să ne pună în valoare.

Pentru mine, încrederea e un tatuaj invizibil, care se colorează de la sine de fiecare dată când întâlnesc un om (uneori pot fi eu însămi) care îmi transmite că nu respir degeaba pe lumea aceasta, că viața sa a devenit mai bogată pentru că m-a cunoscut și că îi place cum m-am îmbrăcat azi.

 

 

În caz că ești introvert/ă ca mine, înseamnă că împărtășim o tendință de a complica excesiv lucrurile.

Tocmai de aceea, eu am inventat o teorie care să mă ajute să îmi păcălesc felul de a fi cu bună știință. Se numește teoria celor 3S. Această complexă înțelegere a universului cuantic în care ne bem cafeaua dimineața spune așa: pentru ca o soluție la o dilemă existențială să treacă proba realității, este nevoie să îndeplinească trei calități. Să fie: Sexy, Simple, Stupid.

Stupid (lucrul cu Mintea)

Adesea, mintea celor înclinați spre analiză excesivă clasifică prima idee sau primul impuls (care țin de bun simț elementar), drept „stupide” și de aceea variantele sunt trimise într-un fel de Recycle Bin al creierului, pentru a porni mai apoi într-o căutare temerară a unui răspuns mult mai sofisticat și cuprinzător (acesta din urmă fiind considerat mai elaborat și deci mai inteligent). Ei bine, adesea nu e așa. Să dau un exemplu:

Ii împărtășești unui prieten (așteptându-te să porniți o discuție despre sensul vieții și ontologie): „Mă simt cam singură”

El răspunde: „Păi și nu te-ai gândit să ieși din casă?”

Ei bine, nu te gândisei, sau mai bine zis, catalogasei această variantă ca fiind prea stupidă, prea la îndemână.

Simple (lucrul cu Vointa)

Pentru a avea șanse să pui în aplicare o soluție, e nevoie să o alegi pe cea definită de eleganță, simplitate și minimalism. A merge până la Berlin cu un nou prieten pe care îți propui să îl cunoști în următoarele zile poate fi exciting, dar nu suficient de la îndemână încât să te afișezi entuziastă la check-in în aeroport. De aceea, vei porni la drum cu o prietenă pe care deja o ai și o cunoști bine.

Sexy (lucrul cu Emotia)

Aici e o combinație de simplu și stupid în același timp și se reduce la „când nu te simți suficient de sexy, măcar simulează”. Și nu pentru a face pe plac cuiva, ci pur și simplu pentru că forța reproductivă este cu noi de mii de ani și poate ajuta super mult. 

Așadar, pentru ca o soluție să fie desăvârșită, are nevoie de o picanterie, de ceva entuziasm sau de o atitudine senzuală. Dacă e doar simplă și stupidă, va concura cu plictiseala absolută și  aceasta din urmă va câștiga.

 

În mine locuiesc minim două persoane. Cea care vrea să facă și cea care vrea să stea, cea care spune „acum” și cea care spune „poate mai târziu”, cea care pleacă și cea care vine, cea care știe și cea care ezită. Uneori cel mai bun lucru pe care pot să îl fac este să mijlocesc relația dintre ele și să mă comport ca un părinte care împacă doi frați (sarcină deloc ușoară).

Aș prefera să am o singură perspectivă despre ce am de făcut cu viața mea (înafară de evidența de a o trăi). Să existe un singur motor de căutare a sensului în viață, o singură fereastră de messenger deschisă în conversația cu interiorul meu.

Chiar mă amuzam acum ceva vreme de ideea că ar putea la un moment dat să existe un „User Manual” despre existență, care se dă fiecăruia la naștere, numerotat pe pagini și pe zile. Tot ce avem noi de făcut este să îl urmăm. Și uite așa se evaporă toate neîncrederile cauzate despre ce ar fi putut să fie, despre versiuni alternative de a trăi, cum era dacă mă făceam mai degrabă medic veterinar și mă mutam în Franța, sau ce înțelegeam eu din destin dacă eram mai rebelă la școală.

Și dincolo de faptul că apartamentele noastre psihice sunt foarte încăpătoare și pot găzdui multe eu-uri (ceea ce este în esență un semn de evoluție și dezvoltare), întrebările sunt: unde învățăm să facem management-ul personalității noastre? Cine ne instruiește să fim președinte/ă de bloc de credințe? Și mai ales, pe cine dăm vina dacă de ceva vreme nu am plătit întreținerea emoțiilor noastre? 

Singura mea frică este că poate și sub-personalitățile mele au diverse strategii de marketing și de persuasiune și mă combină să cumpăr produsul gândirii lor, deși undeva, pe raftul mai de jos, strălucește darul cel mai frumos al ființei mele.

Fie impun dictatura interioară, fie trăiesc toată viața cu dilema asta, dorind în sinea mea cât mai multă inclusivitate în ceea ce privește părțile care compun întregul care sunt.

Care sunt cele mai discriminate părți din mine? Cine nu are pașaport de trecere în conștiință?

Și mai ales, cum pot să fac să downloadez, la final de zi, toată înțelepciunea care se află în fiecare?

Din ce este făcută plictiseala?

Din furie adunată și pusă la fermentat câțiva ani, până când devine nonsens, la care se adaugă un strat de idei amânate, pentru că nu erau suficient de realiste pentru lumea aceasta. În timp, acest desert se transformă într-o melasă, care înconjoară corpul cu o haină grea, în care pare că fiecare mers până la pâine și fiecare călătorie cu metroul spre job este o lupta anti-gravitație. Este ca și cum ți-ar fi lene când ești deja obosit/a de tot ce ai făcut până atunci.

Oricum ar fi, nu e ceva grav. Daca aș fi profesoară, eu aș preda plictiseala la scoală. O oră dedicată special acelui sentiment care pentru mulți dintre noi a fost predominat în anii educației noastre, deși niciun adult nu vorbea explicit despre el, decât ca și cum ar fi fost un soi de început de răceală, cu remediu imediat: „V-ați plictisit? Scoateți o foaie de hârtie”. Probabil aceasta celebră replică era o repetiție pentru viitoarea cerință „scoateți o foaie de plastic”, echivalentul banilor.

Repulsia noastră pentru plictis a fost magistral exploatată de rețele de socializare, unde dăm scroll la sentimentul ăsta cât e ziua de lungă, găsind sens în voierismul nostru înnăscut spre viețile (la fel de plictisitoare) ale altora. Dar știi deja asta, ceea ce nu te oprește să dai scroll în continuare. Eu cred că țoață viața e suficient să ne amintim ceea ce știm deja, dar asta presupune să trecem peste aroganța lui „știam deja asta, spune-mi ceva nou”. Ei bine, de asta sunt eu curioasă, dacă nu cumva plictiseala dusă la extrema ei cea mai intolerabilă nu duce la noutate. Poate că e doar un mit și creativitatea se poate naște și în condiții ceva mai incitante.

Pe mine m-a fascinat dintotdeauna plictiseala, pentru că a fost frica mea cea mai mare. Chiar mai mare decât teama de moarte este teama că o să mă „plictisesc de moarte.” Mai grav, că o să mă plictisesc de viață, ceea ce mi se pare profund trist cu atâtea posibilități. Merită să trăiești ca să te plictisești în feluri atât de noi de fiecare dată (aceasta este afirmația mea pozitivă de zi cu zi)

 Plictiseala s-a născut în mintea noastră complexă și e un efect al faptului că avem conștiență de sine (ați văzut vreodată vreun copac plictisit?) și vrem întotdeauna mai mult. În sine, este o dovadă de evoluție și ca mai toate stările neplăcute, are foarte multe să ne povestească, dacă vrem să ascultăm.

În speranța că v-am plictisit suficient,

închei aici.

Copilăria este adesea tratată ca o eră specială, atemporală. Decupată din colajul existențial, ea se arată ca un tărâm fermecat, ce funcționează după alte legi decât tinerețea, adolescența, maturitatea și bătrânețea.

Este un spațiu încărcat de ambivalență, de aceea nu este de mirare că tot atunci se naște dualitatea cuplului bine-rău.

Când vrem să invocăm o amintire cu adevărat semnificativă, copilăria are un cufăr special unde sunt depozitate cântece, mirosuri și imagini memorabile. Nimic nu e mai duios decât amintirea primei julituri în alergarea după un porumbel, mirosul portocalelor primite exclusiv de Crăciun și aroma chimică a gumei Turbo. Sunt convinsă că și tu ai niște ancore emoționale ce îmbracă anii copilăriei într-o blândă îmbrățișare a timpului, care părea că atunci le iartă pe toate.

În același timp, sub influența scrierilor psihanalitice și a psihologiei mainstream, anii inocenței au ajuns să fie înțeleși depozitarul copilului rănit, amintirilor dureroase și imperfecte și traumelor primare. De aici ni se trag „tăcutele, duioase, psihoze” bacoviene, apucăturile nevrotice și diverse sortimente de frici, comportamente nesănătoase, precum și vestitele blocaje. Minunatul rai al lui Piticot se transformă în Casa Balaurilor. Maturitatea devine o căutare detectivă a sursei suferinței în vreo vorbă tăioasă a mamei când aveam 5 ani, sau în reacția impulsivă a tatălui, când am căzut din greșeală din leagăn. Destinul repetă implacabil provocările de atunci, ca un fractal necruțător, iar relațiile de iubire de azi se destrămă pentru că atașamentele noastre au pornit cu stângul în viață, deja subrezite și encodate greșit, înainte să știm să vorbim corect.

Copilăria e un debut de viață in care avantajele sunt atent compensate de dezavantaje. E greu să îi contestăm influența provocatoare pe termen lung sau să îi negam esența creatoare și resursele. A spune că nu contează ce trăim atunci este ca și cum am spune că oamenii ar fi ajuns până aici ca evoluție fără evul mediu sau fără epoca de piatră.

A pretinde că este determinant ce se întâmplă în copilărie este echivalent cu a crede în ghicitori primitive, care trag concluzii pripite pe baza unor ipoteze incomplete. Sunt multe exemple care arată că mulți oameni care au suferit crunt în copilărie își creează vieți pline de sens, precum și altele cu părinți care s-au purtat ca la carte cu copiii lor, dar aceasta fericire nu i-a scutit de cei din urma de probele de destin de mai tarziu.

Să nu mai vorbim despre job-ul existențial atât de ingrat al părinților noștri, care oricum ar fi făcut, ne-au fost datori cu câteva cicatrici emoționale. Face parte din fișa lor de post să genereze în noi emoții complexe, amestecături de sentimente contradictorii, pentru că așa învățam să fim oameni și să avem empatie la suferința altora. Să nu uităm că ei erau parte dintr-o context social mai extins și că s-au urcat în trenul nesfârșit al stereotipurilor și limitărilor de gândire și comportament, cu bilete moștenite de la părinții lor. Au luat cu ei și ADN-uri prețioase, bunuri de preț și valori pe care ni le-au predat grațios, în timp ce ne hrăneau. Natura ne-a făcut pe noi oamenii, cele mai dependente mamifere (copilăria omului este prelungită, chiar dacă subiectiv nici nu știm când am sărit peste șotronul anilor). Asta nu îi scuză pe părinți de durerea provocată și nu e un îndemn la iertare forțată, mai ales dacă ești într-o etapă în care e important să îți trăiești furia față de ei.

Dacă pentru noi, copilăria ar fi durat doar 3 ani, nu i-am mai da atâta importanță când vine vorba să ne explicăm anumite trăiri ulterioare. În același timp, nu se știe ce mistere se întâmplă în primii 3 ani de viață, probabil ceva uluitor, o taină depre lume și viață care ne-ar sminti, de aceea nu prea există amintiri din acea perioadă și suntem condamnați să redescoperim toată viața acel ceva.

Cert este că eu una nu știu dacă mi-am iertat părinții, dacă mi-am „vindecat” copilul interior și dacă m-am maturizat suficient. Nu pot să zic cu mâna pe inimă că am încheiat socotelile cu epoca unicornilor. Am momente când mi se pare limitativ să spunem că unele experiențe fac parte din copilărie, altele din maturitate si tot asa. Nu știu cine a decis această împărțeală pe etape de vârste, mai ales că acest lucru este material de ceartă între generații.

Cred că e important să îmi dau permisiunea să văd mai flexibil relația dintre etapele de dezvoltare, ca o dinamică ce se susține. Uitându-mă în urmă, realizez că nu mă ajută să arunc în ograda copilăriei sau în brațele părinților neajunsurile mele de azi. Nici să iert prematur niște palme pe care inocența mea nu le-a primit așa de bine la 6 sau 7 ani. Undeva la mijloc între compasiune și discernământ se află o Denisa (sau orice alt nume) care se plimbă pe culoarele timpului și n-are vârstă.

Tind să cred că așa m-am născut. Cu o senzație foarte clară că deranjez. Ca și cum Universul era într-o perfectă armonie, care a durat câteva miliarde de ani, iar când am scos eu primul țipăt de viață, s-a instaurat haosul. Doar respirand, am amestecat particulele și undele între ele, am făcut praf peste atomi și multă dezordine în existență. Trebuie să mă fi crezut de fapt foarte importantă ca să produc schimbări de așa proporții, dar cred că orice om se naște cu prea multă încredere în sine, d-asta are grijă educația să i-o mai reducă.

Pe atunci universul meu erau părinții și ei au simțit că aterizasem în viața lor pe termen lung. Așa că nu știam cum să mă fac și mai mică, să ocup puțin spațiu, să pășesc silențios, să cer minimul necesar. Asta nu i-a oprit pe alții de-a lungul timpului să mă deranjeze pe mine, să îmi intre în spațiul personal și să se simtă aproape datori să ocupe locul gol pe care eu îl lăsam. Am rămas cu corp de minionă, care nu consumă prea multe resurse. Chiar și acum, înCap cam oriunde.

M-a dus către un trend minimalist: nu-mi permiteam risipa lecțiilor venite prin încercare și eroare, așa că a trebuit să mă prind repede. Toată creșterea Eu-lui meu s-a produs în emisferele cerebrale, iar gândirea și-a făcut niște ramificații de iederă, care se așează pe casa sufletului meu și îi umbrește vederea spre soare și lume.

Multă vreme, această formă de supraviețuire s-a deghizat în bun simț. Probabil îmi doream să ajung în topul celor mai celebre fantome: aș fi putut sta unde mă pui, fără să cer sau să dau nimic.
Poate că tu, citind, nu înțelegi cu totul această tendință, dar măcar ai prin jur oameni care te-au deranjat prin faptul că ar fi făcut orice ca să nu deranjeze. Sau măcar ai întâlnit șoferi de Uber excesiv de politicoși („doriți și gumă, sau poate o pizza? să facem un ocol până în Italia să luăm sos picant?”) pe care aproape îi implorai la sfârșit să facă un gest mai uman și să trântească o înjurătură sau o portieră.

Sau poate ești la fel ca mine și îți dai seama că oricât ți-ai împături personalitatea cca să încapi în spațiul strâmt din viața cuiva, tot nu va fi suficient. La un moment dat, realizezi că om ești și ai și tu dreptul să exiști, fără să te simți un musafir nepoftit la masa vieții. Sau vei înceta să cauți în exterior acel om în lumea căruia să îți muți tot universul, pentru că îți promite că acolo nu deranjezi. O vreme…

Orice am face, la un moment dat, tot o să deranjăm și va fi nevoie să ne confruntăm direct cu efectele faptului că…trăim. Contractul cu viața presupune mișcare, schimbare și prin urmare, reacții (adesea adverse) la tot ceea ce rezultă. A nu vrea să deranjezi este totuna cu a nu vrea să trăiești, e o formă de anihilare a personalității și de reducere forțată a Eu-lui și personalității noastre unice, care își au rolul lor important în a face această lume mai diversă și mai puțin plictisitoare. Poate că am venit pe lume ca să o aranjăm, nu să o deranjam.

Ti-am zis? Mi-am facut trupa de muzica. Canta des pe scena vietii mele interioare. Am scos cateva hit-uri (oh, and how they hit me!).

Daca trupa mea ar aparea in revista, ai vedea ca la voce e un tip plin de muschi, metalist, imbracat in negru, care isi spune „Certul”, in mare parte pentru ca are impresia ca are mereu dreptate si pentru ca ii place sa ma certe…la concerte.

Adica fix atunci cand vreau si eu sa ma pun in fata, sa fiu pe scena, sa ma las revelata. Si cand „Certul” incepe sa cante, ma pun repede in scaunul de spectator si stau acolo fricoasa, asteptand sa se termine mai repede melodia. N-am ce sa-i fac, versurile cantate de el au fost scrise de parinti, bunici, sistemul de educatie, conventii sociale. Le ascult pe repeat. N-am bani pentru alt concert (si asta cu „n-am bani”, tot din versuri e scoasa, titlul melodiei este: Saracia e virtute, Bogatia e pe mute).

In trupa mai este si o tanara cu voce de domnita medievala, cu voce palida, care se aude in surdina. Numele de scena este „Neconditionata”, desi eu tot incerc sa o conving sa isi spuna „Reconditionata”, pentru ca asta e efectul pe care l-ar produce in urechea mea, daca ar vorbi mai tare, la microfon: mi-ar reface acordurile (si mai ales dezacordurile) interioare si m-ar reinstaura. M-ar recladi, mi-ar turna o temelie in care sunt acceptata pentru ceea ce sunt, mi-ar lasa ferestre deschise catre libertate, mi-ar pune usi care mi-ar oferi intimitate…. si o lustra, care sa imi dea impresia ca sunt ilustra. Mai ales atunci cand nimeni nu aplauda.

Mai am si un band instrumental in spate, cu tobe, vioara, chitara si clape. Aici notele muzicale se nasc spontan, cu fiecare experienta noua pe care o traiesc. Band-ul improvizeaza destul de mult, dar uneori nu se aude in sala pentru ca „Certul” isi da microfonul tare si canta aceeasi melodie predictibila si dezaprobatoare. Nu prea lasa loc pentru altceva, pentru ca ii este teama ca o sa isi piarda fanii. La concertele intre prieteni, band-ul isi mai permite un jam session, pentru ca metalistul de la voce e trimis la pauza vocala. Nu de alta, dar are alergie la acceptarea sociala si conectare. Nu rimeaza cu furia lui metafizica pe lume si viata.

Ce pot sa-ti spun eu e ca uneori ma uit la performance-ul interior si imi provoaca rasul, alta data imi vine sa ma ridic in picioare ostentativ si sa plec, furioasa si frustrata. Mi-e si greu sa spun daca sunt chiar fan al formatiei mele interioare. Mi-as pune totusi un poster pe usa, ca sa imi amintesc din cand in cand ca si formatiile au perioada lor de glorie, ceea ce nu inseamna ca ascult si la 28 de ani acelasi melodii pe care le ascultam la 5 ani.

Totusi, cand ma apuca nostalgia ascult:

Am observat ca atunci cand exista compatibilitate intre genurile muzicale, se poate face un turneu impreuna cu alte formatii. Noi relatii, si mai interesante combinatii…In acest caz, e un efort creativ de a imbina armonios rock-ul cu populara, clasicul cu medievala, psihedelicul cu Che Guevarra. Show-biz-ul relational complica si mai tare actul creator, si asa destul de dezbinat de formatia individuala a fiecaruia. Sa nu uitam insa ca aceste combinatii au nascut opere inovatoare, care au prevenit plictiseala. Si cine stie, poate ca in relatie, domnita mea medievala capata mai mult curaj si validare si incepe sa fredoneze mai des aria sa personala, denumita simplu: Ce mult te-am iubit, Distractivo!

Te las pe tine sa-ti imaginezi mai departe playlist-ul. Nu pe-al meu, pe-al tau.

 

Photo: online source